Pagliacci

Am vrut si eu sa ma fac destept in cap, si m-am dus la teatru. Cine-o face ca mine, ca mine sa pateasca – in loc sa ma duc si eu la un teatru d-asta particular, cu piese bine alese si joc profesionist, m-am dus la National, nu m-as mai fi dus !
Ca orice roman tolomac, am zis “nu merg la o piesa romaneasca, uite-asa!” (am fost la vreo doua filme care m-am ingrozit: “Turnul din Pisa”, “Ambasadori cautam patrie”, “Orient Express”, si inca unul, al carui titlu l-am si uitat, asa de prost era), si am ales o piesa japoneza, “Iubiri interzise” de Yukio Mishima. De puturos ce sunt, n-am dat si eu o cautare sa vad cine-i Mishima asta, desi in mod vag mi se parea cunoscut. Din nenorocire, chiar era!
Ei bine, Mishima este nerodul ala care si-a spintecat burta in 1970, de necaz ca n-a putut porni o insurectie armata anti-americana! Doamne, mare ti-e gradina: el credea c-or sa asculte soldatii de un civil?! Chiar o fi crezut ca daca iese in balcon (dupa ce-l legase de scaun pe comandantul unitatii respective), falfaie din sabie si zbiara lozinci vadimiste (ma rog, pe specific local), soldatii aia (profesionisti cu contract, nu racani luati cu japca) or sa zica “Asa e, mosule, bine zici, hai ca ne revoltam cu totii si intoarcem tara in Evul Mediu, sa traim in vitejie, ca stramosii!” – chiar credea el asa ceva?!
Unii zic ca de fapt nu credea, ca avea chef de sinucidere si si-a gasit si el pretext. Pe mine unul chestiunea ma lasa perfect indiferent, pana aseara, cand am vazut piesa montata de romani, dupa textul lui, si m-am lamurit: credea! Numai un om care crede in Alba-ca-Zapada poate scrie o piesa asa slaba. Iar in montarea romanilor, e o catastrofa.
Piesa e din doua bucati, rupte intre ele si unite doar prin titlu: in prima parte savuram dragostea lesbianica a unei pictorite ratate pentru o prostituata nebuna. Senzational. Ideea nu e rea, se putea scoate ceva de aici, dar e scrisa cu picioarele si jucata execrabil. In partea a doua ni se ofera felul doi: dragostea incestuoasa a unei surori mai mari catre fratiorul ei mai mic (ajuns intre timp un sparge-bani alcoolic). Evident, surioara e tot prostituata, ca altfel n-avea fratiorul bani de spart. Nici ideea asta nu e rea deloc, dar e jucata chiar mai prost decat prima parte, daca e posibil!
Nu mai comentez acum scrisul lui Mishima: e clar, omul avea problemele lui. Comentez insa stilul de joc care s-a impus in teatrul romanesc (cel putin in cel de stat, la particulari parca nu l-am vazut): racnit, zbierat, tropaituri pe scena, busit de scaune, gestica exagerata, rafale de plansete care dau in ras isteric, d-astea. Un joc care s-ar vrea pasional, dar nu e decat un joc gros, primitiv, caricatural, de balci. Probabil ca asa se jucau Irozii de acum 300 de ani!
Lasa ca asa-mi trebuie. Daca stiam toate astea (si le stiam) de ce m-am dus la National, in loc sa ma duc la Teatrul Act, de exemplu?! Ce, am ajuns si eu ca gagicile alea care isi iau bluzita de firma si pe urma se duc cu ea la teatru, sa si-o etaleze (indiferent de piesa, buninteles!). Si parca le aud: “Si ce, sa zici mersi, ca altele isi etaleaza bluzitele in Mall!”.