Lupul de mare, penibil cât răsare

În actualul local al unei bănci vestite (Eximbank?!), în spatele fostului magazin universal ”Cocor” (după cum vedeţi, io sunt făcut numai din chestii de tip Fostulescu...), era pe vremuri un alt magazin universal, pe nume ”Vulturul De Mare” (nu ştiu de ce-l chema aşa, că acolo se vindeau hăinuţe pentru bebeluşi, nu binocluri pentru bird-watching). Oricum, acel magazin uitat n-are oricum nici o legătură cu acest post.

Ei bine, marele nostru prieten (şi mecena, dar despre alta într-un post ulterior) K-isă, a considerat necesar să-mi dăruiască romanul ”Lupul de mare” al lui Jack London, ştiind prea bine că sunt un fan de-a dreptul fanatic al acestui scriitor – de fapt, Jack London poate fi numit mai degrabă un ”fenomen literar”, decât un scriitor pur şi simplu! Aşa, mersi, poţi la o adică să-l confunzi cu cine ştie ce cretin asexuat, gen Marcel Proust sau Honore de Balzac, ca să nu mai zic de d-alde Mihail Drumeş...

Sau chiar cu domnul Gika, după ce-o muri.

Din păcate însă, ”Lupul de mare” este, de departe, una dintre cele mai nereuşite cărţi ale marelui Jack London. Aici, mai bine ca oriunde în opera lui (poate cu excepţia lui ”The Iron Heel” – să mă scuzaţi pentru îngâmfare, dar io aşa am citit-o, că era lectură obligatorie şi dădeam examen din ea), se văd limitele autodidactului: genial când descrie ceea ce ştie de pe pielea lui (viaţa marinarului, în vreme navigaţiei cu pânze), dar complet penibil când se avântă în alte sfere (iubirea cu o fată din ”lumea bună”).

Ergo: bloggeri, lăsaţi-vă de cioace şi scrieţi numai despre ceea ce vă pricepeţi! Daţi-i bloggeritul ce-i al bloggeritului şi lăsaţi dracului în pace domeniile în care sunteţi pafarişti, că vă faceţi dracului de râs!

Sfat pe care mi-l dau în primul rând mie, en passent fie spus...