miercuri, 3 martie 2010

Memoriile lui Napoleon

Spre deosebire de memoriile lui domnu’ Gika (nişte prăpădiţenii de DDR 400, două de 512 şi una de 256), memoriile lui Napoleon sunt ceva extrem de bazat, dar şi greu de citit: ediţia care mi-a picat mie-n labe (”mi-a fost împrumutată cu largheţe”, cum se zice-n lumea bună), conţine doar patru campanii, din 20 câte-a purtat Napoleon: prima campanie din Italia (când era el doar general-şef), cea din Egipt (asemeni), a doua campanie din Italia (era deja prim-consul), şi Cele 100 De Zile (când era el împărat de-a doua). Repet, o lectură greoaie, fascinantă prin nimic, dacă nu cumva ai umblat de mic la istoria militară; altfel rişti să remarci, ca sărmanul Horicson când a găsit în biblioteca mea ”Arta războiului” a lui Sun-Tzu: ”Vai ce copilării...!”.

Horicson, ce să mai zici.

Se impun totuşi două observaţii, asta ca să nu zic c-am pierdut timpul degeaba cu Napoleon, Horicson şi tot felul de alte frustrări:

a mic, citatul de la pagina 229 (volumul folosit de mine: ”Napoleon. Memorii”, Editura Militară, Bucureşti, 1981, traducere Nicolae Popescu-Tudor, vol 1, pg. 229, cap. ”Observaţii asupra operaţiilor militare din campaniile din anii 1796 şi 1797 în Italia”): ”Când o naţiune nu are destule cadre şi un principiu de organizare militară, îi va fi foarte greu să-şi organizeze o armată.” – referire directă la tentativa Papei de a organiza o armată pe baza entuziasmului religios al populaţiei Romei.
Vedeţi, bă, proştilor, colegi ai mei din armată? Păi vedeţi c-am stat nopţi întregi degeaba la bere, cînd răspunsul era sub nasul nostru?! Asta e toată şmecheria: o naţiune-stat (cum încă suntem toţi) are nevoie de armată nu ca forţă de bătaie, ci ca principiu de organizare pe baza căruia poate fi refăcută structura socială, în caz de catastrofă (naturală sau umană). Păi de ce credeţi că prima grijă a comuniştilor a fost să politizeze armata?!

be mic: în Memoriile astea, Napoleon săracul este un blogger extrem de slab. Foarte auto-apreciativ, complet lipsit de modestie, chiar dacă se străduieşte în disperare să fie obiectiv. Scuza lui e că le-a dictat atunci cînd ştia că moare (otrăvit cu arsenic de către medicul său personal, asta in treacăt fie spus). Ne-scuza lui e că putea să aibă cât de cât umor, ca să n-am şi eu senzaţia că mestec rumeguş. Sau că rumeg talaş.

Întrebarea-i: cum îi voi plictisi eu pe alţii, peste exact 195 de ani...?!

Evident, admiţând că limba română va supravieţui până atunci.

Niciun comentariu: