Perioada "comunismului unguresc" din România

Mă gândesc că poate, totuşi, există o explicaţie raţională a deciziei celor care au fondat şi votat partidul „România Mare”. Poate că acei bătrânei plini de venin aveau o logică a lor, inaccesibilă mie (şi generaţiei mele). Poate că aceşti oameni au apucat, în nefericita şi îndepărtata lor tinereţe, acea perioadă sinistră de „comunism de import”, în care 90 – 95% dintre comuniştii români erau evrei, maghiari şi bulgari. Poate că ei, atunci, au fost atât de umiliţi în fiinţa lor, încât au resimţit naţional-comunismul lui Ceauşescu ca pe o eliberare, ca pe o mântuire. Poate că, dacă am fi ştiut să-i ascultăm pe aceşti moşuleţi patetici (şi dacă ei ar fi ştiut să se exprime!), am fi aflat lucruri care ne-au scăpat, şi am fi reuşit să ne explicăm îndârjirea lor răzbunătoare şi prostească. Din păcate, eu (şi generaţia mea) am reţinut din discursul lor politic doar scuzarea comunismului (şi regretul după Ceauşescu), fără să sesizăm accentul pe care-l puneau ei pe dimensiunea naţional-securistă a comunismului. Acum e prea târziu. România s-a civilizat şi se apropie de standardul de viaţă al Ungariei, aşa că ungurii au tot mai puţine motive să se simtă superiori. Iar moşuleţii sunt acum pământ, iar partidului lor i s-au pus bulendrele la uşă.

Iată ce scria I.D. Sârbu în iarna lui 1987, despre perioada „comunismului unguresc” din România:

„Citesc cu galbenă invidie, dat şi cu încântare, revista maghiară Alföld, oct. 1985, din Debreţin. Şi îmi retez logica singurului şovinism admisibil (şi obligator): „Nu putem accepta şi nici nu e just ca fraţii noştri unguri să fie mai liberi decât suntem noi!”.

Un fragment de roman, Evanghelia după Luca, de Kurucz Gyula, are ca temă Securitatea şi şi turnătorii ei. Acţiunea se petrece la ţară, într-un sat, după o slujbă bisericească (preotul e turnătorul propriilor credincioşi); urmează un jurnal cumplit al unui intelectual lucid (Kassák Lájos) din epoca stalinismului anilor 1955 – 1956; mai multe articole îl elogiază pe Petru Groza, marele prieten al poporului şi limbii maghiare; urmează o listă demascatoare a lozincilor şi ucazelor privind predarea cotelor în era Rákóczi.

(Printre rânduri simt, totuşi, că ne dispreţuiesc profund. Poate că, la ora asta, merităm acest dispreţ. Ei nu admit Ardealul decât ca unguresc şi nu vorbesc de români decât ca de nişte barbari năvălitori).

Memoria nu mă înşală: în Ardeal, românii au fost aceia care s-au opus – fizic şi ideologic – atât fascismului, cât şi comunismului de tip rusesc. Ungurii au trecut cu grămada la comunişti; Clujul, în anii 1947 – 1956, era un oraş în care noi ne sufocam şi ei erau fericiţi. Nu aveam voie să public, aveam voie doar să traduc din maghiară, dar fără să iscălesc. Pe o poartă a oraşului dispăreau cărturarii noştri (spre Canal, spre Aiud, spre sinucidere), pe alte trei porţi năvăleau foştii szálasişti cu dosare de partid curăţele, ca să fie făcuţi universitari. Blaga, Liviu Rusu, D.D. Roşca, Naum, Bezdechi, Marica mureau de foame – în schimb Gáal Gábor, Csehi Gyula, Gáal Ernö, etc., triumfau zgomotos. Eram inspectat, la lecţiile mele de română, de o comisie de inspectori dintre care nici unul nu ştia româneşte, iar din discuţia cu ei reieşea că eu sunt cel care vorbeşte maghiara cea mai corectă şi mai cultă. Agârbiceanu (pe ai căror umeri plângeam când nu mai puteam de nefericire) era izolat şi păzit: Nagy Istvan şi Asztalos, proletculţi barbari, se predau în şcoli. Sütö Andras debuta şi avea succese cu diverse porcării staliniste. În Valea Jiului, toţi stahanoviştii erau unguri (Hajdu Gyula, Kopetin Geza, etc.), toţi cei patru miniştri ridicaţi dintre mineri erau tot unguri: Muzsik Mihaly (văr depărtat cu un unchi al meu, Adam), fraţii Şuler, fraţii Kovács. Până în 1968, prin dispoziţie de la C.C., toţi secretarii de partid din Valea Jiului trebuiau, obligatoriu, să fie unguri: deşi procentul de mineri unguri nu depăşeşte, nici azi, 10% din populaţie. Nu pot să uit că toate cele trei atacuri organizate de partid împotriva „reacţiunii” (atacul Căminului Studenţesc „Avram Iancu”, manifestaţia de 1 Mai 1947 şi spargerea sălbatecă a tipografiei ziarului „Patria”) s-au făcut de către muncitori care vorbeau numai ungureşte...

Şi totuşi, azi, fiindcă sunt în primul rând european şi doar după aceea un bun român (în primul rând, om de omenie şi abia după aceea cetăţean al unui stat), mă doare şi îmi este ruşine de politica şovină a miticilor de la Bucureşti. Antenele românilor din Ardeal se întorc spre televiziunea budapestană, iar trecutul le e şters de decretele unui ţăran pus de ruşi să ne sfâşie prin divide et impera”.