Otto Skorzeny

Oricine a aplicat vreodată pentru viza americană s-a pomenit că trebuie să răspundă la această exotică întrebare: „Aţi făcut parte din vreo organizaţie nazistă sau comunistă?”. Ce să zici?! Răspunzi şi tu acolo, onest, „Da, am făcut parte din UTC”. Este asta o vină sau nu este?

Nu ştiu, chestia mi-a indus un sentiment suspect de vinovăţie, sau mai exact, de suspiciunea vinovăţiei: dacă eu n-am făcut nimic rău, de ce „ei” (americanii) mă tratează ca pe un criminal de război?! „Ei” nu fac nici o deosebire între mine, utecistul Pulică, şi Leonid Brejnev sau Mao Zedong? Tustrei suntem comunişti, duşmanii omenirii, vinovaţi în egală măsură de crimele comise de către regimurile comuniste?

Bun, observ că, după obiceiul meu cel rău, iar am abordat problema autoreferenţial (adică, cum s-ar spune, iar „m-am pus în ipoteză”!). Hai să luăm un alt exemplu, mult mai provocator: Otto Skorzeny a fost nazist. Este el vinovat sau nu este? Este un criminal de război? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce?

Cariera: de meserie inginer constructor, a aderat la Partidul Nazist din Austria (DNSAP), iar în timpul Anschluss-ului l-a salvat de la moarte pe preşedintele ţării, pe care naziştii lui voiau să-l împuşte, după ce-l răsturnaseră de la putere. Să ne înţelegem: Skorzeny, un nazist, se opune propriilor săi camarazi şi îl scapă de la moarte pe cel pe care ei îl urau cel mai mult (preşedintele ăsta ordonase execuţia unor nazişti care îl asasinaseră pe predecesorul său). Cum ar fi fost, la români, ca Horia Sima să-l fi salvat personal de la moarte pe Armand Călinescu, vinovat de uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu?! Nici vorbă de aşa ceva! Am făcut comparaţia ca să ne facem o idee despre caracterul lui Skorzeny.

Mai departe: Skorzeny face parte din SA (SturmAbteilung), forţa paramilitară a Partidului Nazist. Când SA-ul este lichidat, la ordinele lui Hitler, Skorzeny reuşeşte să scape şi să se înroleze în SS (ca foarte mulţi alţii din SA, dealtfel). Ofiţer în Waffen SS, Skorzeny ia parte la atacurile asupra Poloniei, Olandei, Franţei, Yugoslaviei, Greciei şi Uniunii Sovietice, distingându-se prin curaj personal şi acţiuni îndrăzneţe (dar convenţionale, încă). Rănit în bătălia Moscovei, este evacuat în spatele frontului şi are ocazia să-l cunoască pe Schellenberg, barosanul din SS (mâna dreaptă a lui Himmler), căruia îi expune ideile lui despre acţiunile neconvenţionale (o variantă proprie a tehnicilor de gherilă). Schellenberg îi dă pe mână o şcoală de luptă a SS-ului, să-l vadă pe Skorzeny ce-i poate pielea, şi permisiunea să recruteze oamenii care-i convin, atât din SS cât şi din armata regulată (Skorzeny avea păreri proprii despre calităţile unei unităţi de elită).

De aici începe legenda. El a planificat multe operaţiuni, dintre care unele au fost puse în practică cu succes, altele cu succes parţial, altele n-au fost puse în practică deloc, iar altele au rămas secrete. Exemple de operaţiuni: Francois (anulată) – provocarea unei revolte populare în Iran, care ar fi pus în dificultate atât URSS-ul, cât şi Marea Britanie; Eiche (reuşită) – eliberarea lui Mussolini din prizonierat; Long Jump (anulată) – asasinarea liderilor aliaţi, la conferinţa de la Teheran; Rösselsprung (nereuşită) – capturarea lui Iosip Tito; Eisenfaust (reuşită) – răpirea lui fiului mai mic al lui Miklós Horthy; Greif (reuşită parţială) – infiltrarea liniilor americane, în bătălia din Ardeni. Despre alte două operaţiuni s-a speculat mult, dar nu există dovezi: asasinarea lui Eisenhower la Paris (anulată); asasinarea fiului mai mare al lui Horthy, pe frontul din Est. Operaţiunea Landfried (infiltrarea liniilor româneşti, în septembrie 1944) a fost realizată de echipele antrenate de Skorzeny, dar nu a fost condusă de el personal. Desigur, biografia lui e incomparabil mai vastă de-atât, dar nu asta e ideea.

Sfârşit: s-a predat americanilor după capitulare şi a fost judecat pentru crime de război în procesul de la Dachau, dar nu a fost găsit vinovat. Nici nevinovat, dealtfel: cum procesul lui tergiversa, Skorzeny s-a plictisit (ce vreţi, era un om activ!) şi a evadat după trei ani, în 1948. A trăit încă 30 de ani după înfrângerea Germaniei, călătorind liber prin toată lumea, cu diverse afaceri, mai mult sau mai puţin legale. Dar asta nu ne interesează. Întreabarea este: acest om a fost sau nu a fost un criminal de război?

Părerea mea este că a fost un foarte bun soldat, inteligent, curajos şi norocos, şi că nu a fost un criminal de război, deşi a omorât mulţi oameni. Aici e o problemă de percepţie. La nivel teoretic, treaba unui soldat este să „păzească pacea”. La nivel practic, treaba unui soldat este să omoare alţi soldaţi (sau să-i ia prizonieri, dacă poate). „Crimă de război” înseamnă uciderea civililor sau a prizonierilor, în tot cazul a celor neînarmaţi; din câte înţeleg, Otto Skorzeny nu se face vinovat de aşa ceva.

E greu să judeci limpede, chiar şi la distanţă de atâta timp (sau poate tocmai de-aia). În orice caz, e contraintuitiv să susţii că un nazist, un SS-ist, un ofiţer care a omorât oameni cu mâna lui şi a ordonat altora acelaşi lucru, NU e un criminal de război. Totuşi, eu aşa zic.

Deci, dacă pe el l-am scos curat ca lacrima, atunci nici UTC-istul Mihai Buzea nu are nici o vină, heya?