miercuri, 9 octombrie 2019

UE. Vagabonțeală UE

Da, știu: despre Amsterdam s-a mai scris în pagina 20! La drept vorbind, s-a scris enorm, de parcă n-ar mai fi și alte orașe în blagoslovita de Uniune, ca să nu mai vorbim de lumea asta mare; dar ce să fac? Povestesc ce-am văzut cu ochii mei, că de-aia ați dat banii pe revistă! Dacă voiați vrăjeală, ați fi cumpărat o revistă de femei, cu poze făloase, „oferte” și celebs la pielea goală; dar, pentru că suntem împreună în următoarele trei minute, iată ce marfă am eu.

Am stat la Eric Vökel ăsta, care tot hotel este, deși se preface că-i altceva, zice că e „suites” (?!); dar e hotel toată ziua. Are oameni la recepție, are oameni la curățenie, deci este hotel cât se poate de hotel. N-am priceput de ce se screme atât să se poziționeze ca non-hotel pân-am ajuns în cameră, ba nu; abia după ce-am învățat cum se manevrează draperia cea mare și-am reușit să eliberez fereastra din living, abia atunci m-am prins. Mda!

Șmecheria stă în priveliște. Eric Vökel este chiar pe malul lui Ij, pe unde trec vapoarele, vaporașele și vaporoaiele, iar când stai la fereastră și te uiți la ele ai senzația c-aproape le-ai putea păli cu șapca (e doar o iluzie). Am întrebat și eu, ca omul, ce este aia „Ij”, iar măgărița de la recepție mi-e zâmbit a milă și mi-a zis că-i intraductibil, că dacă nu știu olandeza n-am cum să-nțeleg. Am luat foc! Ce sunt eu, prostul ei?! Dai o căruță de bani ca să stai în Vökelul lor: să fii luat la mișto de-o surinameză cu caș la gură?! I-am zis să vină managerul. S-a-nmuiat, s-a pisicit, că este vorba de o neînțelegere, că n-a vrut să mă jignească, nu e nevoie de manager, îmi explică ea imediat; bine, duduie, explică-mi.

A reieșit că „Ij” e pur și simplu un canal. Mare chestie! I-am zis că putea să spună așa de la-nceput, că știu și eu ce-i aia un canal, nu-s chiar așa primitiv; „Cum”, se minunează toanta, „voi în România aveți canale?”. Da, păpușe, avem, am vrut să-i zic, dar n-am apucat, că prin dreptul Vökelului tocmai trecea o urieșenie de vas de croazieră fluvială, un hotel plutitor cât o sută de Vökeluri la un loc. Unde merge ăsta?, o-ntreb. La Budapesta, zice ea, prin Bonn și Viena. De la Budapesta se-ntoarce, că de-acolo nu mai e nimic. 


***


Recunosc că sună ca-n bancurile cu proști, dar e purul adevăr: Grig Bute și cu mine am fost în aprilie în Timișoara, în același timp, fără s-avem habar unul de altul. Nu este nici cea mai mică glumă (știu că asta-i revistă de umor, dar acum nu glumesc deloc). El a scris deja ce-a făcut în capitala bănățenilor, acum este momentul meu de glorie, c-așa-i frumos: la rând ca la moară. Sper că v-au plăcut relatările lui; ale mele n-au voie să fie mai prejos!

Din aeroport ne-a luat domnul Francisc Adam, care ne-a povestit câte ceva până am ajuns pe Paul Chinezu, unde rostuisem cazarea; ne-a dat cartea lui de vizită, ca orice catolic care se respectă (ar fi trebuit să fie la masa de Paște, dar alesese să sărbătorească prin muncă, ceea ce m-a impresionat și m-a făcut să mă-ntreb dacă nu cumva țara asta mai are o șansă), am rămas în legătură, tot cu el am mers și zilele următoare pe unde-am avut de mers (în Giroc, la aeroport, încă-ntr-un loc etc). Am cărat bagajele pe scări, am ascultat învățăturile lui Adi, managerul afacerii („Unirii Old Square Apartments” e prea lung, îl scurtez la UOSA – sper să nu mă dea Adi în judecată!), am mâncat și ne-am culcat. Pe mine mă știți. Când ajung într-un loc, întâi și-ntâi trag un pui de somn, să-mi priască (mulți nu știu trucul ăsta, voi l-ați aflat acum. Gratis! Azi e ziua mea de făcut cinste), apoi am ieșit în vâjâială, pus pe rele și pe făcut scandal.

De data asta chiar glumesc: eram cu nevasta și cu fiică-mea, ce scandal, ce făcut rele?! Ne-am plimbat prin Piața Unirii, am căscat gura la baloane, am mâncat înghețată, am căscat iar gura la umbrelele colorate de pe strada Alba Iulia, am fotografiat stejarii din Piața Libertății, am fost cuminte ca un înger. Planul era deja făcut, dar m-am încadrat prost cu timingul.

Aflasem de existența unui Carrefour, iar după ce mi-am dus fetele înapoi la UOSA, obosite și fără chef, m-am oferit dezinteresat să fac oleacă de cumpărături, s-avem din ce încropi micul dejun a doua zi. Oferta mi-a fost acceptată, am plecat voios spre Bega Shopping Center, cu cardul neveste-mii și cu gândul machiavelic de-a adăuga niște beri la listă; dar am ajuns chiar înainte de ora de închidere, iar doamna de la casă a distrus cu nonșalanță (și cu cele 120 de kilograme ale dumisale) legenda civilității bănățene: „Eu nu sunt plătită să stau peste program doar pentru că te-ai lenit tu, băi, băiatule!”.


***


Când ai de mers colo și colo, te mai cazezi și la scumpuț, și la ieftinuț, după cum ți-e norocul. Mie mi-a surâs la Helsinki și mi-a dat una după ceafă la Bruxelles, da’ una țeapănă, nu așa! Mă rog, nu mor eu dintr-un dupac. Aia cu Helsinki v-o zic miercurea viitoare, acum îmi dau cuvântul pentru Bruxelles: găsesc cazare pe lângă gară, la preț bunișor, bat cuba cu mine însumi, dar uit un amănunt oarecum esențial, și anume că trebuia să dorm cu nevastă-mea. Când a văzut locanda, doamna a-nceput să mă tolocăne la cap, că unde m-ai adus, că meschinule, că zgârie-brânză, că nu știu ce (femeile!). Lasă, c-o să fie bine, îi explic și-i zic „Bonjour” asexuatului de la recepție, care ne dă camera 2, nemernicul. Ne explică care-i cheia de la cameră și care-i cheia de la poarta de la „aparthotelul” lui, s-avem grijă să n-o pierdem, că poarta se încuie noaptea și nu e nimeni la recepție. Bine, bă, vezi-ți de treaba ta, îi zic în gând și descui ușa camerei doi: căldură, ca-n iad. Era la parter: deschid geamul, constat plăcut surprins că dă direct în stradă, înspre mormanele de gunoi de seară (au belgienii un sistem de management al gunoiului de te doare mintea). Am pornit ventilatorul, am tras draperiile (cu fereastra deschisă), s-a mai răcorit cât de cât, am reușit să ne pregătim de culcare (cu duș călâu, cu toate trucurile). Adormim – paturi separate, al ei dădea spre fereastră, al meu spre budă – dormim ca pruncii că eram frânți, până pe la 3 dimineața când începe un bețiv să bată-n geamul nostru c-o monedă. A bătut nu foarte mult, n-am apucat să mă rățoiesc la el, că individul și-a mutat interesul către geamul porții „aparthotelului”: bătea cu ambele mâini, într-una avea o monedă, în cealaltă o legătură de chei: „Hallo!”, „Hallo!”, „Hallo!”, ar fi trezit și morții din morminte, darmămite niște români speriați, aflați prima oară-n Capitală! O oră întreagă a durat petrecerea, până când nenorocitul a adormit în fața porții (l-am găsit a doua zi dimineața, că noi ne-am trezit primii: la 6 spărgeam ușa).

Ne-am prins în cele din urmă: nu era vreun sedefist oarecare, ci era un oaspete al „aparthotelului”, ca și noi; își pierduse blagoslovita ceea de cheie! Ne-a povestit asexuatul: domnul bețiv plecase de cu seară pe dilaila (era și el nou în Capitală), se făcuse clanță și nu mai știuse unde stă. Când își amintise unde stătea, nu știuse cum să ajungă. Când ajunsese, în sfârșit, nu reușise să intre. Îi zisese asexuatului că și-a contactat avocatul, ca să-i dea în judecată. 


***


Nu și nu, zice ea, Volvo NU este mașină de fițe! Femeie, ești nebună?, zic eu, cum să nu fie Volvo mașină de fițe, tu n-ai văzut cât costă un Volvo? Îți bați joc de mine? Ești beată, ești fumată, ce-ai?

Uite așa mi-am pierdut eu o iubită cu bani; numai cine a trăit din pleșcăreală înțelege grozăvia acestei propoziții! Și frumoasă, și deșteaptă, și cu bani, și mai bătrână ca mine – era perfectă, perfectă! Exact femeia pe care-ți visezi s-o atârni, iar eu ce-am făcut? Am scăpat-o din gheare pentr-o tâmpenie de definiție!

Da, acum știu: Volvo NU este o mașină de fițe. Dar degeaba știu, c-am îmbătrânit sărac, acrit și plin de ură pentru întreaga omenire, care (în ochii mei), are, iar eu n-am. Ferească-vă Dumnezeu de frustrați ca mine! Să am eu la-ndemână resursele lui Stalin sau măcar ale lui Pol Pot, atunci ați înțelege ce vreau să spun. Dar aveți noroc, ați mai scăpat de-un genocidar in nuce...

Uneori, foarte rar, viața îmi mai dă și-un biscuite (că, pe urmă, iar mă prinde, iar mă fute, asta-i se-parat!), ca de pildă cazarea la Clarion. Acum pot spune că hotelul nu este realmente de fițe, dar atunci aș fi jurat că e; cum să nu fi jurat?! Totul inclus? Dai doar banii de cazare și primești tot ce vrei (minus alcool?) – cum să nu fie fiță?! Iaca: vrei saună, na saună (din păcate, eram doar eu și doi îndrăgostiți chinezi, care se pupau sfioși. Nu sunt sigur, dar cred că iubirea homosexuală nu este tocmai bine privită de autoritățile chineze); vrei piscină pe acoperișul hotelului, na piscină pe acoperiș (am înotat, dar nu singur, ci c-o chinezoaică grasă, care nu știa să înoate, stătea în colac și pleoscăia, privindu-mă languros. M-aș fi băgat, dar era mare, era mare rău!); vrei antrenor personal de box, na antrenor personal de box (m-am antrenat cu maniacul ăla exact 40 de secunde, până mi-a dat un pumn peste urechea dreaptă, de-am auzit câinii din Prundu Bârgăului; oficial, antrenamentul gratuit dura 10 minute, după care trebuia să achiți o taxă); vrei mic dejun cu absolut orice, na mic dejun cu absolut orice (am mâncat pân-am vomitat, și numai de la sărăcie mi se trage: când dau peste belșug, dau iama, nu știu să mă controlez); vrei room-service, na room-service (eu am comandat bere și la ușă a ciocănit un magrebian, care m-a-ntrebat dacă-s la curent cu politica națională de descurajare a consumului de alcool. Nu, nu eram). Fain la Clarion, dar mie mi-a ajuns. 


***


Ce ar trebui să facă omul și ce face în fapt sunt două lucruri diferite: eu, spre pildă, ar fi trebuit să mă lăfăi în Novotel Kirchberg, să dorm în paturile alea de patru stele și să mă îndop cu toate bunătățile pământului (și ale mării!) la restaurantele hotelului; dar n-am avut noroc. Inițial am zis că am (I hit gold!), că multinaționala o trimitea pe nevastă-mea la un training de trei zile (două zile pline, de fapt; deplasarea era de trei), iar când ea a-ntrebat la Resurse dacă poate să vină însoțită de încă o persoană, răspunsul a fost afirmativ. Ați înțeles că eu eram persoana (așa mă lăudam la cârciumă, în săptămânile dinaintea plecării: „Deci, ce vă spuneam eu, mă? Sunt o PERSOANĂ, bă, sărăciilor!”), numai că socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg: totul era pregătit, bagajele făcute, copilul era trimis la soacră-mea, eu bâțâiam de nerăbdare (n-am fost niciodată în Luxemburg!), când vine un telefon de la țară, din Transilvania. Murise nu știu ce babă, rubedenie de nu se știe al câtelea grad, iar prezența soacră-mii la îngropăciune era absolut necesară, zice-se. Cum ea nu șofează, și-a luat bărbatul într-o mână, copilul în cealaltă și s-a prezentat la mine la ușă: „Mihai, noi trebuie să plecăm de urgență, îmi pare foarte rău!”. La câteva ore după aia și-a chemat și nevastă-mea un uber, dusă a fost spre Otopeni, iar eu am rămas la colorat prințese. Elsa și Anna. În loc de beri trapiste și de whisky-uri irlandeze, am băgat carioci trei zile la rând, până mi-au ieșit pe nas, ca să nu mai zic de „Mașa și ursul” și de d-astea. Am turbat, am făcut spume!

Din Luxemburg primeam telefoane seara: „Mihai, hotelul este foarte frumos, foarte luxos, cred că nu am întâlnit așa ceva până acum” (și țineți cont că ea-i obișnuită cu cazări d-astea de fițe, pe banii corporației!), „Micul dejun este cu adevărat impresionant, un fel de bufet cu precomandă, n-am mai văzut așa ceva” (tot de la ea știu diferența între „bufet” și „continental”, că la mine la Ghijasa nu-i așa, e pită cu unsoare și boia), „Barul este foarte prietenos, foarte bine gândit, am stat cu cei din Coreea de Sud, niște oameni cu totul deosebiți” (cred, cred, și eu sunt cu totul deosebit când mi se dă de băut gratis), „Mâine seară mergem la piscină cu fetele din Islanda și pe urmă la saună, să ne batem cu măturici”. Mi-a venit să plâng. Și eu vreau la saună cu fetele din Islanda, să le bat cu măturici! Unde e dreptatea pe lumea asta?! De ce cade Buzea mereu de fraier, de ce Dumnezeu îl pune mereu „capră”? Să-i mai pună și pe alții! 


articole publicate în revista Cațavencii (2018 - 2019) 

Niciun comentariu: