Les châteaux des Carpathes

Să ne înțelegem asupra punctului unu: nu mai sunt prea mulți drumeți în munții din Romania, iar dintre cei care-au rămas, majoritatea sunt ardeleni și bucureșteni. Ultimul grup de munțomani din Călărași l-am întîlnit în 1991, la cabana Caraiman din Bucegi.

Punctul doi: nici ardelenii, nici bucureștenii nu sunt făpturi prea simpatice (ca ardelean né, emigrat în București, pot face această afirmație și rămîne corect politic). Primii sunt prea suficienți („Sunt ardelean, deci sunt cinstit!”, mi-a zis mie cineva), ultimii sunt exagerat de prost-crescuți (cu oamenii) și de nerespectuoși (cu muntele): miliardul de pet-uri stă mărturie. Bunînțeles că nu se suportă între ei, ceea ce e bine, și că și-au împărțit „teritoriile”, ceea ce e și mai bine: ardelenii în Crai și-n Făgă, bucureșteni în Bucegi și-n Baiului. Hai, că e loc pentru toată lumea!

Există însă un munte magic, cu acces extrem de facil pentru ambele categorii, dar care, în mod ciudat, a rămas încă neinvadat de niciuna: Cozia. Singura explicație pe care am găsit-o se referă la altitudinea masivului (1668 de metri), insuficientă pentru amatorii de recorduri personale („Alo, mama? Sunt pe Moldoveanu!”, l-am auzit pe-un acneic răcnind în telefon). Poate că greșesc scriind acest text; poate că tocmai eu o să fiu groparul Ultimei Thule. Dar poate că unii dintre voi îmi vor mulțumi descoperind Cozia, eventual și Țara Loviștei. Mi-ajunge.

Cum: nu fiți penibili. De cîte ori, ardelenilor, ați venit la București prin Valea Oltului?! Și invers. Prietenii știu de ce.

Detalii: găsiți pe site-ul lor, nu stau eu să-mi pierd spațiul tipografic cu fleacuri. Intrați pe www.cabana-cozia.ro și aflați tot ce vreți.

Pont: sculați-vă de dimineață de tot, înainte de a răsări soarele, adică pe la patru jumătate sau cinci (da, știu...) și priviți Valea Oltului din pragul cabanei. Refuz să cred că există vreun om pe lumea asta, cît de ardelean sau de bucureștean ar fi el, care să nu simtă un touch, un quelque chose cît de mic, la această priveliște. Oricît de mahmur ar fi el. Eu, de exemplu, eram. Și totuși! 

***

Am ajuns întâmplător la cabana Cetățuia, eu având cu totul alte treburi (tabăra de sculptură Măgura, mânăstirea Ciolanu, pensiunea Cetățuia, platoul „La Călugări” unde am dat exclusiv peste călugărițe, deși venisem cu mari speranțe etc), și nu m-a impresionat cu nimic, în primul rând pentru că n-am putut să intru: ușa era-ncuiată. Bine, și portița gardului era încuiată, dar gardul l-am sărit fără probleme (m-ați văzut vreodată demonstrând „săritura hoțului” la beție? Nici eu nu m-am văzut, dar martorii susțin că reprezentația face toți banii și că a doua zi îi doare burta); m-am învârtit în jurul căbănuței, am amușinat prin bucătăria de vară, m-am uitat la provizia de lemn de foc, am râcâit cu unghia interiorului ceaunului să văd dacă era bine spălat, m-am chiorât pe geamuri să examinez interiorul (niște paturi cazone, nimic deosebit), am deschis ușa budei de lemn din spate ca să verific ce fel de oameni se cazează la Cetățuia (dacă știi să vezi o budă te lămurești de multe lucruri în privința celor care-o folosesc) și cam atât. Am sărit în drum și m-am dus în treabă, spre maicile din La Călugări.

Dar ceva nu-mi dădea pace. M-am sucit, m-am învârtit, a trecut o vreme, m-am prins eventually: era o cabană de vânătoare! Cât de orb fusesem?! Nu era – nu este, de fapt – o cabană turistică, pentru cei ca tine și ca mine, ci o cabană de vânătoare! Adică pentru cine, mă rog frumos? Aici e-aici.

Când eram mic, văru-meu mergea „cu băieții” la o cabană de vânătoare, undeva prin pădurile nesfârșite dintre Valea Hârtibaciului și Valea Târnavei Mari; dacă n-ai mers cu pasul prin codrii ăia, e greu să ai o idee obiectivă. După ce rămâneau fără vin, mă trimiteau pe mine să mai aduc „de la remorcă” (e vorba de remorca tractorului cu care veniseră ei. Noi, de fapt, dar eu eram un puradel). Și dă-i, dă-i, dă-i, glume, chestii, pornografie rurală (cu țigani și cu popi), până se făceau maimuțe. Când adormeau, era bine, adică rău. Când nu adormeau, era rău, adică bine: plecau înapoi spre sat și mă lăsau pe mine să șofez tractorul. Eram Regele Nopții! Ăi din remorcă fie cântau, fie se amenințau cu bătaia, eu țineam în mâini viețile și reputațiile lor. Re-ge!

Ce erau „ei”? Membri de partid. Toți. Altfel nu primeau permis de armă. 

***

S-a întâmplat într-o iarnă, nu mai știu care, într-o iarnă de după Revoluție: poate să fi fost ’92, ’93, ’94 sau ’95, dar nu mai mult: ai mei trăiau, amândoi, iar eu nu plecasem încă în armată. Sună Costiklă (îl știți pe Costiklă, toată lumea îl știe pe Costiklă): „Michihausen, hai că am făcut o combinație, mergem la munte”. Și atunci ca și acum, eram și sunt un maniac al mersului la munte – vara. Ceea ce înseamnă că detest să merg la munte iarna, din varii motive, nu le înșir aici că dăm în altele (traume legate de statutul social al celui care n-a avut bani de schi în copilărie etc). Dar Costiklă mi-a dat pe la nas cu componența grupului pe care îl încropise, așa că m-a convins. Era el cu cinci fete. Bine, una era nevastă-sa, nu se punea; mai rămâneau patru. În ultima clipă s-a anunțat și Moș, de la Brașov, cu reputația lui de irezistibil, dar chiar și așa, tot mai rămâneau două (asta în cazul în care Moș se ridica la înălțimea legendei sale și bifa două gagici într-o singură tură). Cât de ghinionist să fiu și să nu m-aleg cu nimic, rămas cu două gagici care se temeau de urs?!

Ei bine, exact atât de ghinionist. Sunt și oameni din aceștia pe lume, iar ca regulă, e mai bine să te ferești de ei, că aduc pur și simplu ghinion, nu doar lor, dar răspândesc ghinionul împrejur, trăiesc într-un cocon invizibil de ghinion, nu știu să spun exact. Ne iau două mașini Aro (combinația lui Costiklă) din gară de la Câmpulung Muscel și ne debarcă la cabana Voina, unde mie mi s-a părut că este un loc numai bun de rămas peste noapte, un loc ideal. Dar Costiklă, nu și nu: hai în sus, spre o cabană mult mai mișto, care se cheamă Cuca și unde nu merge nimeni. O să fim singuri acolo!

Lasă că drumul prin nămeți a stors din mine ultima picătură de energie. Lasă că n-am fost singuri: la Cuca am dat peste un fel de ajutor de cabanier, sau ucenic de salvamontist, unul Marius. Am tăiat lemne, am făcut focul în soba cea mare, ne-am încropit culcușuri faine pe priciuri, din sacii de dormit, apoi ne-am apucat să jucăm cărți (pe porunci!), și-atunci m-am prins că-i groasă. Da, este penibil, știu. Nevasta lui Costiklă l-a ales pe Costiklă (câtă imaginație!), două dintre gagici l-au plăcut pe Moș, două pe Marius. Dar Moș a preferat să-i rămână fidel iubitei lui din Brașov și s-a-mbătat criță, iar lui Marius îi plăcea de mine. Insistent. Uite așa m-am distrat eu la Cuca... dar și alea patru, săracele! 

***

„Cabana, clasificată cu 3 stele (*), este situată în masivul Parâng, în rezervația naturală Cheile Jiețului, la 15 km de Petroșani. Transalpina este la 12 km, iar Transalpina Ski Resort la 23 km. Cabana constituie o locație ideală pentru relaxare la aer curat, într-un peisaj de excepție. Unitatea a fost construită în anul 2005 pe locul unei vechi cabane forestiere și oferă o atmosferă caldă, intimă și reconfortantă. Fie că ești aici pentru relaxare, sporturi de iarnă, drumeții sau un team-building, Cabana Mija va fi o experiență pe care ți-o vei aminti cu drag! Oferim tuturor clienților o cazare impecabilă și o bucătărie de calitate, confort și liniște – într-un peisaj superb!”. Absolut exact, nu am nimic de cârâit. Evident, textul nu-i al meu, este al copywriterului ce-a lucrat site-ul cabanei („unității”, în limbajul lor de aprozariști), site pe care l-a dibăcit nevastă-mea în peregrinările ei pe net și care i-a atras atenția („Aici, s-o ducem pe asta mică la aer curat!”), astfel încât la Mija am debarcat, cu cățel, cu purcel (tona de jucării, pătuț rabatabil, scăunel de masă pentru copii, două cărucioare etc). Oamenii de-acolo s-au purtat frumos, mâncarea a fost bună, nimic de zis. Peisajul lor („de excepție”, „superb” etc) înseamnă pur și simplu că ograda cabanei e-n pădure, nu chiar-chiar la șosea, dar nici departe; așa, la vreo treizeci de metri. Pentru cele două orășence ale mele, nevastă respectiv fiică, locul („locația”!) era într-adevăr complet în afara civilizației, situație confirmată de cățeii din curte, niște sălbăticiuni, niște Buck mai mici: lătrau! Alergau! Se tăvăleau prin iarbă! Voiau să se joace! Siberia, domnule! Dar nu de asta scriu de Mija, ci din alt motiv.

În ultima seară a debarcat un party de politicieni locali, ardeleni. Mulți, fiind cu familiile păreau și mai mulți; după ce s-au cazat, au scos cele de trebuință pentru grătar (inclusiv berile) și-au trecut la treabă (bine, și vremea a ținut cu ei). Voiam, nu voiam, toți ascultam ce vorbeau, că vorbeau de răsuna pădurea: „Băi pulă! Ne părăsești, băi pulă? Te duci la ăia, băi pulă? Cât ți-or dat, băi pulă?” etc. Ar trebui să am posibilitatea de a reda audio acest „băi puuu-lă” ardelenesc, neasemănător cu nimic de pe lumea asta, ca să dau seamă de jena celor de la Mija, personal și turiști: managerul s-a dus să vorbească cu ei, degeaba, erau deja beți, l-au amenințat cu controale și cu mama controalelor, s-a lăsat păgubaș. Se-nțelegea clar că unul dintre politicieni urma să treacă la alt partid; indiferent care-o fi fost, mie mi-a mai murit un mit. Al ardeleanului. 

***

Întrerup momentan „recomandările” de agățat la Paris și mă întorc pe mioriticele plaiuri ale vânătoarei, dintr-un motiv foarte simplu: a fost prea cald. Pentru agățat îți trebuie măcar un hard-on, acolo, ceea ce nu se-ntâmplă la 40 de grade la umbră. Pentru asemenea vremuri de restriște, se impune retragerea în munți, după pilda moși-strămoșilor noștri... aibă-i Marx în buna lui pază.

Am ales legendara cabană Brusturet, din rezervația Piatra Craiului, undeva adânc în munte, mai sus de Cheile Dâmbovicioarei. Din câte îmi aminteam, locul era ignorat de hoardele bucureștene, iar de acolo se putea face excursii până pe creasta Craiului, pe versantul estic (adică din partea opusă Plaiului Foii). Până în culoarul Rucăr-Bran, treaba a mers ca unsă; de acolo am făcut stânga, pe un drum „auto” de-o singură bandă, și afacerea a-nceput să scârțâie (banda era una, sensurile de mers erau două). Cum-necum, am ajuns la peștera Dâmbovicioara și-am riscat să-i facem o vizită, la următoarele costuri: 2 lei intrarea pe Chei, 7 lei intrarea în Peșteră, X lei ciubuc pentru ghida Evelina (11 anișori, în toamnă începe clasa a V-a). Peștera e-un fâs, dar textele Evelinei au făcut toți banii, în special cele cu sihastrul Pavel și cu haiducii Buicu și Feleacă (dezertori din 1913, cum a rezultat în cele din urmă). De la peșteră până la Brusturet sunt vreo 4 kilometri, iar drumul poate fi acceptabil, dacă tinerii cu ATV-uri nu l-ar considera proprietatea lor privată.

Și cu asta ajung la miezul chestiei, adică la cabană. Care este, dar de fapt nu este. Adică există trei entități numite Brusturet (o cabană, un restaurant, un complex), plus un club privat („Hunting Club Nu-Știu-Cum”, ceva eroic, în orice caz), dar ele, entitățile, nu oferă nimic. Nici casă, nici masă, nici umbră, nici bere, nici loc de pipi, măcar. Pur și simplu, ajungi acolo, te uiți ca prostul și pleci înapoi, că n-ai ce face (nici sticla de apă n-ai de unde-o umple: fântâna din curtea complexului e butaforie – un ghizd de lemn așezat direct pe pământ!). Când mai vezi și cele două rânduri de garduri, pe care cineva le-a ridicat pentru a-și delimita „proprietatea privată” (unde, în rezervație?!), iar altcineva le-a pus la pământ, tăindu-le cu drujba, nu poți să nu te gândești la politicieni.

Poate de-aia nu ne pot oferi nici ei nimic, că nu s-au înțeles a cui proprietate e țara. Așa că ce clădesc eu, dărâmi tu, și-n rest... butaforie la tot cartierul.