Bucegi. Cabane Bucegi

Nu vă mai uitați la poză, că nu e aia! Vă uitați degeaba. Cabana Bolboci despre care povestesc acum este cabana din iulie 1983, când am fost ultima oară acolo (și prima, nu contează). Idiotul de profesor de geografie ce conducea expediția ne-a băgat în sala de mese și-a comandat pentru toți copiii ciorbă de pui, iar pentru el și pentru profa de lucru manual (una tinerică, sprintenă ca titirezul, o luase pe munte pe post de bucătăreasă – toate bune și frumoase, dar de ce dormeau în același cort?!) a cerut ciorbă de burtă. Știți cum era ciorba de pui în comunism. Avea, n-avea pui, dar avea un strat de ulei gros de-un deget, o peliculă în care puteai să-neci un buhai-de-baltă, necum o muscă. Da, evident. În farfuria fiecăruia era cel puțin o muscă moartă. Grasu, mai norocos, a numărat șase la el în porție, dar nu i-a păsat, le-a scos cu lingura și-a hăpăit toată ciorba lui, apoi pe-a mea, apoi pe-a lui Aurică și-n final pe-a lui Aschilambicu; restul colegilor noștri au mâncat-o cum au putut, mai îndemnându-se cu pâine, mai curățând pelicula de ulei într-o farfurie goală. Foamea, foamea!

Altceva voiam să spun. Dacă asta era singura amintire de la Bolboci 1983, mai bine dădeam cu aspiratorul în loc să scriu textul; dar nu-i. După ce-am mâncat, noi am ieșit afară la joacă, iar proful și „tricoteuza” au rămas înăuntru la țigări (pe vremea aia se fuma pasional în orice spațiu închis, nici nu vreau să-mi amintesc. Cum n-a murit de plămâni o generație întreagă?), iar afară, pe trepte (treptele alea nu se mai văd, au fost acoperite de suprastructura de lemn) era un câine. Un boxer. Bătrân. Acoperit de cicatrici. Copiii au vrut să-l ia la joacă.

Ăsta e genul de amintire pe care-o porți toată viața, într-o cutiuță secretă din creier, acolo unde n-are voie nimeni. E prima oară când deschid capacul, dar e-o chestiune de onoare: cei din redacție m-au ajutat (reluctanți, dar au făcut-o) cu campania, așa că-s și eu dator c-un text mai bun ca de obicei. Ce era cu câinele ăla? Cum supraviețuise atâția ani iernilor din Bucegi? Cum scăpase nerupt de urs, de lup, de câinii ciobănești? Cum trebuie să fi ajuns el acolo? Îl uitase cineva, vreun copil de oraș? Îl lăsase intenționat un crescător căruia îi fătase cățeaua prea mulți pui? Îl cumpărase cabanierul, la beție? N-am aflat niciodată. Bătrânul boxer i-a mârâit pe toți colegii mei. Eu i-am vorbit pe limba stânelor de pe Valea Hârtibaciului, iar el m-a lăsat să-l mângâi. Așa ceva nu se uită. 

***

 

Unde mi-a fost capul? Unde mi-a fost capul?! Cum am putut să omit combinația a trei adevăruri simple: gentrificarea publicului revistei (1), golirea țării (și a munților) de oameni (2) și taberele școlare din comunism (3)? Vă dați seama ce mină de aur este aici? Vă dați, că de-aia sunteți mai inteligenți decât mine.

Vreau să spun că noi am îmbătrânit o dată cu revista, chiar dacă nu ne convine să spunem cu voce tare acest lucru, mai ales în fața oglinzii și mai ales din profil (!); dar așa este. Ergo, nu prea ne interesează ce este acum pe munte, dar ne interesează al naibii să retrăim ceea ce a fost pe munte, atunci când eram noi tineri (fugit irrepabile tempus...). Ar mai fi și micul amănunt că acum sunt mai puțini români în România decât erau pe vremea noastră, iar acești români mai puțini au alte preocupări, nu să se cațere pe munți, să obosească degeaba, să-i ude ploaia, să facă foamea, să-i ardă soarele de creastă etc; fără ei, cabanele montane au murit, în mare parte (și e păcat. Dar, păcat-nepăcat, și moartea-i tot un fapt concret). Știți când erau ele vii, vii cu asupra de măsură, când radiau de viață și de energie? Nu, nu atunci când te opreai tu, călător singuratic, o noapte, și plecai mai departe a doua zi dimineață; ci atunci cabana găzduia o tabără școlară. Am fost doar o dată (ai mei erau săraci, n-aveau bani de tabere, mă trimiteau la țară, unde muncă era destulă, era și pentru copii, ba aș zice chiar că era mai mult pentru copii). Deci, pe contribuțiile cititorilor contăm!

Dăm azi cuvântul unui cititor care vrea să rămână anonim în timp ce povestește despre vara anului 1985: „în tabără la Scropoasa erau două cabane, cea de sus și cea de jos. În cea de sus era sala de mese și era pentru fete, iar cea de jos pentru băieți. La cea de jos (care se-afla chiar lângă lac), ușa clasică de lemn era prevăzută cu un grilaj solid, de protecție. De ce? Pentru că ursul obișnuia să intre frecvent în cabană. Toaletele erau la parter, noi copiii eram la etaj. Perspectiva apropierii de ușa ferecată era îngrozitoare. Așa că unii copii alegeau să se pișe fie în cameră, fie chiar în pat, pentru siguranța lor.

La discoteca din cabana de sus (a fetelor) se dansa în celebrul cerc: cel/cea din mijloc alegea c-o monedă ascunsă-n palmă pe cea/cel care intra la mijloc în schimbul unui pupic timid pe obraz; treaba serioasă se-ntâmpla la bluzane”. 

***

Acțiunea se desfășoară în 1987, nu în prezent; ar fi chiar penibil să se desfășoare în prezent! Acum se ajunge la Piatra Arsă cu mașina proprietate personală, fie ea și d-aia micuță, de oraș, cu două locuri. Drum asfaltat, boierie; dacă chiar vrei să vezi cu ochii tăi, rezervi și vezi (uite aici, ca să nu mai cauți datele de contact, că poate ai altă treabă: „​Complexul Piatra Arsă, altitudine 1950 m. Condiții: 140 locuri, în camere cu 2, 3, 4, 8 și peste 8 paturi (grup sanitar, duș, TV). Contact: 0374 001 445 sau 0374 001 446​​”), dar altul este subiectul textului de azi, și anume sexul. Da, da: se-xul! Ce te miri așa? Sexică!

Am fost în tăbără școlară la Piatra Arsă, în neuitata vară a lui 1987. Noi absolviserăm clasa a IX-a, deci eram niște puțe, fetele absolviseră clasa a VI-a, deci erau femei în lege. Sigur, am fi putut (Pagae și cu mine, ăștia eram „noi”) să mergem în tabară cu colegele de liceu, dar acest lucru ne-ar fi aruncat în neagra depresie, pentru că băbăciunile alea de 15 ani ne tratau cu curul: din „pitici”, „ciutani”, „chiștoci” și „cordiți” nu ne scoteau. Ce era de făcut? Ne-am lipit de tabăra organizată de școala generală 111 (care acum se cheamă „Școala gimnazială George Bacovia”), nu mai știu prin ce manțocăreli, și-am plecat acolo cu gânduri mari. Ne-am lămurit din tren că exista material pe care să punem mâna, rămânea întrebarea: cât de adânc? Speram că boscheții ăia de jneapăn, pe care îi știam din excursiile cu părinții, să ofere răspunsul.

Adevărul este că Pagae era mult mai hotărât decât mine, nu în ultimul rând deoarece pe el îl pălise pubertatea mai devreme, mai grav și cu efecte mai ample; ca să-l oprească din bătăi, taică-su îl obligase să se-apuce, simultan, și de canotaj, și de caiac, și de canoe – partea incredibilă este că lui Pagae îi plăceau toate trei, îl calmau, își mai consuma energia. Pentru Piatra Arsă avea energii puse deoparte, a explorat împrejurimile cabanei pân-a găsit un luminiș între jnepenii ăia, numai bun pentru fapte eroico-sexuale. Din păcate, n-a fost să fie. Pagae a căzut în cap de la fereastră, eu mi-am scrântit o gleznă la Cantonul Jepi, iar fetele au dansat cu colegii lor de clasă. A rămas poza asta. Pagae cu Dana Șoiman. Observați zidul compact de jnepeni! Dincolo era „luminișul”. 

***

Eşti pe creasta vestică a Bucegilor şi ai chef de-o bere; ce faci? Că dac-ai fi pe creasta estică, te-ai duce la Babele şi ţi-ai face pofta ce pofteşti. Aşa, însă, eşti silit să cobori spre valea Ialomiţei, la Padina. Asta am şi făcut, după indicator: „Şaua Strunga – Cabana Padina, 45 min”.

Ghinion de neşansă, jos era tămbălău maxim, aşa-numitul „PadinaFest”. Lume ca la balamuc, un orăşel de corturi, muzică live, scenă cu lasere, motorişti traşi în piele, rockeri beţi, hipioate cerşind ţigări, familişti cu tribul, mă rog, un întreg pandemonium. Nimeni n-avea treabă cu muntele. Am ţinut sfat de război şi-am decis să mergem în amonte, la hotelul Peştera, poate găsim locuri acolo. Evident, totul era ocupat, parcarea plină de maşini fiţoase; se făcuse noapte neagră, n-aveam de ales, am întins cortul şi ne-am culcat.

Şi-atât. La 30 de metri mai jos, în poiana din faţa hotelului, chindia era la apogeu: „Uă-uă-uă-uă!”, răcneau ignarii, în preajma grătarelor cu mici, înfrăţindu-se cu ţuică şi pupându-se pe gură. „Ii-ii-ii-ii!”, chirăia muieretul, cu inimitabilul accent ţigănesc al românilor postcomunişti. După doar cinci ore, bairamele s-au domolit şi-a intrat în acţiune tineretul: romantici, tinerii cocalari îşi plimbau iubitele cu ATV-urile în sus şi-n jos pe drumul forestier, la juma' de metru de căpăţânile noastre, bine protejate de o foaie de cort.

A doua zi ne-am uitat la maşinile acestor turişti: Dâmboviţa, Prahova, Bucureşti. Triunghiul magic al Bucegilor. 

***

„Michihausen”, zice Danezu, „ăla nu e Corneluș, bă?”. Mă uit, Corneluș era. Nicio confuzie! Mai gras, mai cu gușă, mai cu ceafă, dar el însuși. Ce faci, bă, Corneluș, schilodu’ pământului? (era el cam slăbănog în gimnaziu, îl luau cei mari în tărbacă, dar Danezu îl ocrotea, că tare era mai băncos Cornelușul). El se uită la noi, așa, distant, și zice foarte demn: cred că este vorba despre o confuzie. Să mergem, dragă. Și intră cu fata.

Mă uit la Danezu, Danezu la mine... ce era de zis? A-nnebunit Corneluș. Dă-l dracu’, să-i fie de bine; hai, c-avem de mers (de la Cămin Alpin se urcă fie spre Valea Albă, fi spre Valea Coștilei). Am făcut ceva cățărare, am dormit în refugiul Coștila, dar din păcate s-a terminat prost: m-am certat a doua zi cu Danezu, ne-am certat rău, a vrut să-mi dea un cap în gură (nu i-a mers, îi știam eu trucurile), ne-am caftit, ne-am despărțit pentru moment și pentru totdeauna, el a luat-o spre Poiana Izvoarelor, eu m-am întors la Cămin Alpin.

De fapt, mă-ntorceam cătrănit spre Bușteni, să iau trenul să mă duc acasă, iar când am trecut pe lângă Cămin, cine-apare ca o floare? Corneluș, bunînțeles. Care mă salută cu drag („Noroc, Mihaie!”) și mă servește c-o țigară, în pofida reputației lui de zgârciob, apoi îmi povestește: ne recunoscuse, dar i-a păstrat Danezului o ură nestinsă din școală – pe de o parte – și era acolo cu treabă, c-o studentă de-a lui – pe de altă parte. Cu alte cuvinte: veșnicul corigent Corneluș se pusese cu burta pe carte, ajunsese profesor universitar (sau lector, sau conferențiar, habar n-am) și-și adusese una dintre studente la munte, într-o escapadă romantică. M-am căcat pe mine de râs.

De ce: Cămin Alpin avea una dintre cele mai proaste reputații care se pot imagina. Nu era o cabană de munte, era un fel de cabană de periferie urbană; nu era un loc în care munțomanii să bea o bere după traseu, ci era locul unde veneau să se îmbete bucureștenii sosiți cu trenul de 9 și ceva, ăla pentru puturoși (din gară ajungeau la Cămin Alpin, se opreau să bea „numai o picătură” și acolo rămâneau tot week-end-ul, făcându-se maimuțe); nu era locul unde să duci c-o fată peste noapte, ci locul unde s-adăstezi cu gașca de burlaci, dacă n-aveai încotro. Skinflint, Cornelușul... dar poza asta spune altă poveste. 

***

Cât de aiurea este să faci pe fițosul? Nu este aiurea câtă vreme nu te dai în fapt. Dar când te dai în fapt (ceea ce, eventually, se-ntâmplă) te califici pentru neonoranta poziție de prostul satului. Ca mine, de pildă.

Pentru că locuiesc în București din 1975, mă dădeam și eu „bucegar”, cum se dau toți bucureștenii; că știu, c-am fost, că mă pricep, că lasă, pisi, te duc eu pe traseu nemarcat, că Brâul de Mijloc, că Valea Comorilor, că Valea Seacă dintre Clăi, fel și fel de fițe. Și asta nu de azi de ieri, ci de câteva decenii bune (din 1983, mai exact – am scris în această pagină despre Cabana Omu și despre cum am dat cu capu-n ea din motiv de ceață: numărul 43/2016 al revistei, pentru pasionați). Nu credeam că Bucegiul mai e-n stare să mă surprindă cu ceva (ce tâmpenie, ce aroganță!), pân-acum două-trei săptămâni, când Dottore m-a suit în mașină ca să mă „plimbe”. Râdeam de el, mă dădeam zmeu („Bă, prăpăditule, puturosule, faci trasee cu mașina?!”), până când a virat la stânga în Sinaia și-a luat-o pe drumul spre Moroieni, numai bine ca să facă dreapta la un moment dat, prin pădure, și să iasă pe platou drept la Cabana Dichiu. „Ce e asta, mă?”, îl întreb. „Păi, cabană, ce să fie”, zice el, „tu ești prost sau doar te faci?”. Am sperat că n-o să se prindă, c-o să scap cu-atât, n-am avut noroc: Dottore a rumegat el ce-a rumegat, după care s-a luminat la față: „Nu știai de Cabana Dichiu! NU știai de ea, uă-hă-hă-hă-hă! Ce impostor, domnule, ce nenorocit, este incredibil, este ceva iecs-ciep-ți-o-nal!” (gesticula, făcea bulbuci la gură, lua munții de martori). „Uite cu cine merg eu pe munte! Ce pigmeu, domnule, ce mâhnit, hai că ești chiar tristuț la faza asta, uă-hă-hă-hă-hă!”. Da, nu știusem de existența acestei cabane; ce? Să mi se taie capul?

Ce-i mai rău abia urma. Am tras vreo două poze, am urcat în mașină, am mers mai departe spre Cabana Piatra Arsă (pe o șosea incredibil de bună, un asfalt nemaivăzut, limbă-de-cățel), am mâncat acolo ca hienele, (eu) am băut beri, am făcut pipi în jnepeniș, asta a fost toată „plimbarea”. La-ntoarcere a oprit iar la Dichiu (era un apus splendid), și când trăgeam cadru după cadru, mă bate cineva pe umăr: un coleg de la sală, din București. Era c-o fată, tot de la sală, una ușor măritată; se cazaseră acolo peste week-end, mai mult nu știu și nici nu vreau să aflu. Cabana Dichiu este locul ideal pentru astfel de treburi, asta știe tout Bucarest... în afară de mine. De-aia râdea Dottore.

***

 

Ia să facem un mic inventar: 1983, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1994, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1995, ceața (în Parâng, pe creastă); 2000, ceața (în Călimani, spre stația meteo Rețițiș); 2007, căderea în gol (în Buila-Vânturarița, spre canion); 2009, beția (în Curmătura Oltețului); 2012, viscolul (în Bucegi, spre cabana Omu). Cam astea ar fi momentele foarte clare când m-am apropiat binișor de moarte, în drumețiile pe munte. Poate c-am exagerat în articolele precedente, când am scris că beția este principala cauză de deces în rândul excursioniștilor, iar din simpla enumerare de mai sus rezultă clar că nu e; doar că, de obicei, beția e urmată de pierderea traseului („s-a rătăcit”), de căderea nopții, de hipotermie... și gata. Te găsesc salvamontiștii a doua zi, sau a treia, sau a patra (depinde prin ce văgăuni te-ai băgat, depinde și de vreme), dar degeaba. Nu mai e nimic de făcut, în afară de colivă.

Îți amintești cum încercau toți să te răzgândească, atunci la început, când te-ai apucat de mers pe munte? „Nu te duce, c-o să te mănânce ursul” și „Nu te duce, c-o să cazi în prăpastie”. Atât. De ceață și de beție ți-a zis cineva ceva? Nu ți-a zis nimeni nimic. De ce? Pentru că habar n-avea. Pentru că cel ce dă sfaturi habar n-are de nimic, niciodată; e felul lui de a fi, de a exista. Influencer!

În 1983 s-a întâmplat așa: am plecat cu toții de la tabăra Padina, am urcat spre Omu pe cracul vestic, pe Guțanu și pe Doamnele, după care ne-a năpădit ceața. Profesorul de geografie care conducea copiii pe traseu a dispărut (din punctul meu de vedere) ca măgaru-n ceață, ceilalți colegi au dispărut și ei, rând pe rând, în aceeași ceață (insist doar pe punctul meu de vedere), până când am rămas doar Grasu și cu mine. Plângând de frică (aveam 11 ani). În memoria mea, Grasu plânge în hohote și eu îl îmbărbătez („Hai, c-acuși ajungem”); în a lui, exact invers. Am rătăcit vreo două ore, obosiți, disperați și cu mucii curgându-ne-n gură, până când m-am lovit de-un perete moale („Bă, Grasule, m-am dat cu capul de ceva!”), care s-a dovedit a fi zidul îmbrăcat în șindrilă al cabanei Omu. Ajunseserăm primii.

Profesorul ne-a găsit în cabană și ne-a scos afară-n șuturi, să-l ajutăm să-i caute pe ceilalți; incredibil, dar în cele din urmă i-a adunat pe toți (aș putea să mă laud c-am găsit și eu vreo doi-trei proști, dar n-ar fi adevărat, că ei m-am găsit pe mine: am tras chiulul, nu m-am depărtat de cabană, de frică ce-mi era să nu mă pierd iar în ceața aia). A fost prima dată când Sfânta Cabană Omu mi-a salvat viața. Au urmat, vai, și alte „dăți”; cândva am să recunosc tot, dar nu azi.

articole publicate în revista Cațavencii (2018 - 2019)