Când mai vorbeam, acum câțiva ani, cu prieteni plecați spre zări mai primitoare, auzeam uneori vorba asta care mă băga în ceață: „A, cutare… păi s-a lăsat de serviciu, s-a apucat de stock-uri”. Ziceam și eu: „A, aha!”, ca să nu par de tot prost, dar în sinea mea chiar așa mă simțeam; cum poate un om care pleacă în Canada, să zicem, cu meserie bună (programator, dentist, arhitect), să-și dea demisia de la serviciu... ca să facă ce? Să se „apuce” de stock-uri? Adică ce-s alea? Cum își hrănește el familia din „stock-uri”?
Paranteză: evident, la început a trebuit să caut cuvântul în dicționar, pentru că eu crezusem că era vorba de românescul „stocuri”; că, adică, omul din Canada se recalificase într-un fel de magazioner!
Ulterior, foarte lent (pe vremea aia încă nu mă interesa subiectul) am prins treptat a înțelege că „stock-urile” erau de fapt „acțiuni”, iar respectivul emigrant nu a căzut din lac în puț când a plecat de la job și s-a apucat de tranzacționat acțiuni, ba dimpotrivă. Aici era și o problemă semantică, pentru că foarte mulți români s-au dezțărat cu un vocabular extrem de sărac, așa că și-au însușit termenii de specialitate direct în engleză, fără a putea deci să-mi explice ceva în română, cu atât mai puțin ceva complex, cum este jocul pe bursă. A trebuit să pricep toate astea de unul singur, fără ajutorul celor care se străduiau să mi le explice dar care mai mult mă derutau. Nu zic, aveau ei minte multă, dar din Romania plecaseră cu mai puțină!
La prima vedere, nici nu e vreo inginerie deosebită: o firmă emite niște acțiuni, iar în funcție de câtă încredere are pe piață acea firmă, acțiunile ei sunt mai scumpe sau mai ieftine. Evident, în momentul emiterii, firma are 100% din pachetul de acțiuni, iar cu banii obținuți din vânzarea unui procent (să zicem 49%, ca să sune ca-n filme), firma aia își acoperă cheltuielile de funcționare. Sună extraordinar de simplu, dar implicațiile sunt imense, nu numai la nivel macro, dar și pentru oamenii obișnuiți dintr-o astfel de țară. Pentru că, în teorie, vânzarea și cumpărarea de acțiuni („jocul pe bursă”) nu este apanajul nimănui, cel puțin formal: orice individ poate cumpăra orice acțiune este de vânzare, dacă are bani și își permite prețul. A cumpărat-o și vede că prețul a crescut? Perfect, o scoate la vânzare pe bursă și așteaptă să i-o cumpere cineva, iar diferența de preț o bagă frumușel în buzunar. Totul perfect legal și cinstit, că bursa și-a încasat între timp comisionul de intermediere.
Pasul următor, din punct de vedere al pieței, a fost logic și previzibil: au apărut intermediarii de nivel superior, cum sunt platformele de tranzacționare, care au un plus față de bursele clasice: viteza. Datorită acestei viteze cu care banii trec dintr-o mână în alta, societățile avansate au mereu un plus față de societățile tradiționaliste: pentru antreprenori, banii sunt mult mai ușor de găsit. Aceștia au nevoie doar de o bună reputație, iar fonduri pentru a-și dezvolta afacerea găsesc cu mare ușurință. Cel puțin teoretic... iar pentru comparație, ia gândiți-vă cum decurg lucrurile când trebuie să-ți obții finanțarea de la bănci și nu de la burse. Altă viteză de lucru, corect? Dar asta-i treaba lor de antreprenori.
Treaba noastră de părinți e să ne trimitem copiii la facultăți, când va venit vremea. Și anii zboară; nu-ți dai seama, dar zboară ca vântul și ca gândul. Și vine la tine fiica sau fiul și-ți spune: „Tată, vreau să urmez studii la universitatea cutare, dar costă niște zeci de mii de dolari pe an!”. Și tu ce faci? Răspunzi fix ca Ilie Moromete: „N-am!”. Foarte bun răspuns, memorabil, nimic de zis, dar asta nu rezolvă problema fiului sau fiicei. Nici pe-a ta. Nu rezolvă nimic, de fapt.
Ceea ce fac părinții americani, japonezi, britanici, australieni și canadieni, încă de la nașterea primului copil, chiar rezolvă problema, iar eu cred că întreaga omenire middle-class va călca pe urmele lor, mai devreme sau mai târziu. Acești părinți cumpără, salariu de salariu, un mic număr de acțiuni ale firmelor mici, aflate la început (start-up-urile). Majoritatea acestor firme vor da faliment, iar acțiunile emise de ele nu vor valora nici cât hârtia pe care sunt tipărite, dar una, două sau poate chiar zece dintre ele vor prospera, în acești 18 ani. E suficient. Acel mic pachet de acțiuni, cumpărat pe nimica toată în 2022, va valora zeci sau sute de mii de dolari în 2040, iar fiica sau fiul își va putea urma studiile acolo unde simte chemarea. Evident, mecanismul ăsta este complet contraintuitiv pentru români.
Timp de 500 de ani, prin partea asta de lume, noi am făcut planuri cel mult până la iarnă, când planificăm să tăiem porcul și să mai tragem o dată vinul de pe drojdie. Ca să trecem iarna. Ce-om face după, numai bunul Dumnezeu știe, mare-i mila Lui!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu