Om slab

Am terminat în sfârşit cărţoiul lui Adrian Marino (“Viaţa unui om singur”), în urma cărei lecturi am rămas cu câteva impresii. Puternice, nimic de zis. Le-aş fi scris, dar am dat peste articolul Acest Marino care ne amuză, al lui Cristian Ghinea, şi am renunţat: Ghinea a simţit cartea lui Marino cu mult mai bine decât mine şi a scos un text mult mai clar decât aş fi scos eu. Aşa că renunţ să mă bag în seamă – dacă vreţi să ştiţi ce e cu „scandalul Marino”, citiţi articolul din Dilema Veche şi vă lămuriţi. Dacă nu, nu.

Pe de altă parte, sunt câteva lucruri pe care vreau să le zic. Să le observ, adică. Mai întâi, lipsa totală de umor a lui Marino. Omul ăsta (sorry că eşti mort, maestre, şi nu poţi să te aperi) pare că nici n-a auzit despre aşa ceva – şi doar era român etnic! Incredibil.

Doi la mână, strania lui lipsă de talent literar. De necrezut: un om care şi-a petrecut viaţa scriind! Cum se poate asemenea lucru?! Nu zic că Marino scrie rău sau slab, dar scrie profund plicticos şi repetitiv. Extraordinar de ciudat. Avea dreptate George Călinescu, fostul lui maestru: „De ce nu te-ai făcut dumneata inginer?”.

Alt lucru care m-a izbit, pe mine personal: citind cartea asta, realizez pe de-a-ntregul că armonia între oameni (ca să nu zic „pacea”) nu are nici o şansă. Sunt de acord cu toate, cu absolut toate ideile politice, sociale, economice şi istorice expuse de Adrian Marino – şi cu toate astea omul îmi e total dezagreabil. Caracterul lui îmi face silă. Probabil că pe el l-ar fi făcut să vomite caracterul meu, entre nous fie spus. Îi admir viaţa, voinţa, încrederea în sine, puterea de muncă, curajul de a fi singur împotriva tuturor, dispreţul pentru funcţii, pentru bani şi pentru „recunoaşterea oficială”, patriotismul lui foarte special, greaţa pentru naţionalismele de orice fel (român, maghiar, francez, american), cerbicia cu care şi-a apărat ideile proprii (atât împotriva comuniştilor români cât şi a celor francezi), nereliogizitatea, iconoclasmul înrăit, „maestrofobia”... şi totuşi omul ăsta nu mi-ar fi fost niciodată prieten. Iar ura iraţională cu care îl urmăreşte pe Gabriel Liiceanu de-a lungul a 526 de pagini (cât are cartea) spune multe.

Concluzie: un om puternic e totdeauna foarte singur. Pentru că nu admite egali, ci doar supuşi, sclavi, admiratori, elevi, subordonaţi. „My way or highway” pare să fie deviza caracterelor puternice. Cam trist, dar când te crezi unic, asumă-ţi singurătatea.

Concluzie doi: eu sunt un om slab. Chiar foarte slab! Iar judecând după numărul de prieteni, cel mai slab.

Despre cecitate

Revin la Jurnalul lui Jeni Acterian, acum că am terminat de citit (deci pe principiul ”câteva concluzii”).

În primul rând, e o lectură fascinantă, dar dacă şi numai dacă te interesează interbelicul bucureştean, în termeni de peisaj uman, desigur. Altfel, te plictiseşti şi te enervezi, că nu-nţelegi nimic (adică nu-nţelegi cine-s ăia de care tot vorbeşte autoarea). Pe mine m-a interesat foarte mult, dat fiind ca Nea Nae-al meu se mişcă permanent între postcomunism, interbelic şi atemporalul românesc (asta, aşa, solemn fie spus, că de fapt acţiunea e foarte vioaie: înjurături, agaţamente şi băutură la tot pasul!). Jurnalul ar mai putea fi o lectură fascinantă şi pentru cei preocupaţi de psihologia feminină (pe mine unul m-a ferit Dumnezeu).

Are, însă, ceva fascinant pentru oricine: incredibila cecitate politică a autoarei. (Nu fac nici o paranteză, că doar ştiţi cu toţii că cecitate înseamnă orbire, în româna lui Patapievici). Gândiţi-vă ce evenimente a prins fata asta, în mai puţin de 15 ani: ultimele lupte ale democraţiei parlamentare, dictatura regală, dictatura legionară, dictatura militară, dictatura comunistă, pogromuri, rebeliuni legionare, represiune guvernamentală, cesiuni teritoriale, război, cucerire străină. Din toate astea, în Jurnal apar foarte mici ecouri: n-a putut să coboare să-şi ia ţigări (din cauza rebeliunii legionare); o notiţă despre ultimatumul sovietic (de cedare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord); o alta (şi mai mică!) despre ultimatumul maghiar (dar nimic despre al doilea dictat de la Viena); absolut nimic despre cedarea Cadrilaterului (deşi Jeni Acterian iubea Balcicul mai mult decât orice!); o singură dată apare numele lui Hitler, dar niciodată cel al lui Stalin sau al lui Antonescu.

Ceea ce părea s-o impresioneze era moartea celor din jur: fratele ei, Haig Acterian; profesorul ei, Nae Ionescu; prietenul de familie, Mihail Polihroniade; ”asemănătorul” ei, Mihail Sebastian. Şi a multor altora, toţi dispăruţi (prin moarte, unii, prin plecare, alţii: Mircea Eliade, Emil Cioran) din aceeaşi cauză care pe ea ”n-o interesa”: politica, desfăşurarea evenimentelor, istoria trăită.

În schimb, sunt zeci de pagini (foarte frumoase, dealtfel), despre marea ei iubire cu filozoful Alexandru Dragomir (”Sănducu”, cel din poză). Despre ăsta, ca şi despre Constantin Noica (”Dinu”), celălalt profesor al lui Gabriel Liiceanu, Jeni a noastră a găsit destule resurse să scrie.

Oare a prevăzut că memoriile ei vor fi publicate la editura aceluiaşi – fatalitate! – Gabriel Liiceanu…?!

În contra Horicsonului

Din nou despre alegeri: din îndepărtata Californie (Silicon Valley, dacă nu mă înşel), sare la scandal însuşi Horicson, mai cunoscut publicului din România pentru arta de fi ciuca bătăilor la table, şi mai puţin pentru competenţele lui politice (sublime, dacă n-ar lipsi cu desăvârşire). Micuţul Horicson vine cu întrebarea: de ce zici tu că voturile diasporei au fost decisive?
Răspunsul ăl mai simplu e că intenţiile de vot ale diasporenilor nu au fost prinse în sondajele de opinie, care până acum nu se înşelaseră niciodată. Dar Horicson merită un răspuns mai puţin simplist, nu de altceva, dar măcar pentru că mi l-a recomandat pe Gabriel Liiceanu, acum 20 de ani (”Pune mâna şi citeşte Despre Limită, ca să te faci deştept în cap!”). Mersi, Horicsoane. Îţi eram dator, ma achit acum – sau cel puţin încerc, că te ştiu pricinos nevoie mare…

Părerea mea (contestabilă, desigur, ca orice părere personală nedemonstrabilă) este că de data asta n-au mai stat faţă în faţă cele două Românii, cum s-a întâmplat în 1992, 1996 şi 2004. Atunci era esenţial ca ”noi” să-i învingem pe ”ei”: am reuşit în ’96 şi în 2004, dar n-am reuşit în ’92 (era altă socoteală dacă îi băteam şi-atunci). Acum, însă, deşi interesul emoţional a fost foarte mare (s-a văzut şi din prezenţa la urne), interesul pragmatic a fost foarte mic, şi era normal să fie aşa: fie că avem un preşedinte de dreapta sau unul de stânga, Uniunea Europeană tot nu ne mai dă afară (bun!), tot stă cu gura pe noi să ne civilizăm şi să furăm mai discret (iarăşi bun!), iar criza tot nu trece singură (rău!), mai trebuie să mai şi muncim (şi mai rău!).

Singurii care au ceva-ceva interes personal au fost clujenii, şi asta se şi vede; în rest, obişnuita linie de demarcaţie, cu maghiarii şi bănăţenii votând cu dreapta, cu moldovenii şi oltenii votând stânga, cu bucureştenii, dobrogenii, bucovinenii şi ardelenii împărţiţi la jumătate (cu un mic, foarte mic, avans al dreptei). Valea Prahovei a înclinat ”la dreapta”, iar Hunedoara la stânga – dar acolo ai tu rude, Horicsoane, aşa că ce să mă mai mir…?!

Evident, diaspora a mers cu candidatul de dreapta, ca întotdeauna. Nici o mirare, dealtfel, se presupune că cei din diaspora sunt mai informaţi şi mai civilizaţi decât cei rămaşi în ţară – ciudat, că diasporean eşti şi tu!

Nu cumva ţi-ai făcut suma şi acum umbli să te repatriezi, Horicsoane…?!

Moartea lui Michael Jackson

Disparitia lui Michael Jackson ridica cateva probleme. Nu insurmontabile, dar probleme! Sa incercam sa le dam de cap. Adica s-o luam cu inceputul.

In cartea “Despre limita”, Gabriel Liiceanu zice ca orice om are niste limite, niste “determinatii”, dintre care unele pot fi schimbate (asupra carora omul se poate razgandi), si altele imuabile (asupra carora nu poate). Iata-le:

Imuabile:

· Zestrea somatica (trupul)

· Zestrea mentala (mintea)

· Sexul

· Ascendenta (parintii)

· Rasa (culoarea pielii)

· Natiunea (“tribul”)

· Epoca

Modificabile:

· Locul

· Limba

· Religia

· Numele

· Clasa (casta)

· Libertatea

Acuma, treaba e ca, pe masura ce lumea s-a schimbat (sau “a progresat”, desi exista multe pareri contra), tot mai multe determinatii au fost puse in discutie. In societatile traditionale (sa zicem societatea agrara din “Morometii”), omul incerca sa-si schimbe doua, cel mult trei determinatii: clasa (adica incerca sa se imbogateasca) si libertatea (fie si-o “scadea”, bagandu-se argat, fie si-o “sporea”, ca Iocan de exemplu), si eventual locul (ca Paraschiv sau Nila). Dar cam atat.

In prezent, insa, oamenii cei mai ambitiosi ai lumii, sunt dispusi sa mearga foarte departe, atacand chiar si determinatiile socotite “imuabile” de catre filozoful nostru (unu-avem, cu asta defilam!). Pur si simplu, ambitiosul refuza sa fie ceea ce este, si alege sa fie ceea ce vrea el sa fie. Scurt pe doi.

Jackson si-a ales alta rasa. Renegatul si-a ales alt “trib”. Dana International si-a ales alt sex. Femeile se duc la plastician si-si aleg alt corp. Americanii se duc la cursuri de orice si-si aleg alta minte (adica un simulacru de minte mai buna). Gauguin si-a ales alta epoca, alt timp (ca el or fi multi, dar nu-i stiu eu). Marian (il cunosc personal), neputandu-si “alege” alti parinti, i-a renegat pe astia pe care ii are (la fel a facut si Luis Lazarus). Chiar si eu am fost atins de aripa funesta a ambitionismului: mi-am ales alta religie (enfin, neavand ce alege, mi-am renegat-o pe-a mea). Cat despre cei care-si schimba locul si limba (prin emigrare), sau numele (la starea civila, asa de smecheri - barbatii, sau de nevoie - femeile), astia-s puzderie, nici nu merita pomeniti.

Totusi, aceasta “revenire” (sau “corectare”) asupra determinatiilor primite, nu este gratis. Ea implica un cost. In cazul lui Michael Jackson, costul a fost scurtarea vietii – la el e evident. La ceilalti, insa, e mai putin evident, dar cu atat mai dureros.

Costul prim este respingerea. Atunci cand din negru devin alb, din ortodox ateu, din român devin “hispanist”, din barbat femeie, din gras slab, din prost destept si din sarac bogat – ma trezesc plutind intr-un limb, cum se zice, pentru ca am plecat dintr-o lume in care aveam un loc si am ajuns in alta in care ma trezesc respins. Femeile nu-i privesc pe transsexuali ca fiind femei, nici albii pe Michael Jackson ca alb, nici un savant nu-l priveste ca pe egalul lui p-ala care a facut si el un curs, Richard Dawkins nu ma considera si pe mine ateu, iar in ceea ce-i priveste pe saracii imbogatiti… pentru cine s-a inventat cuvantul “parvenit”?!

Pe de alta parte, costul secund este renegarea: aia dintre care ai plecat, prin “razgandirea determinantilor”, te privesc ca pe un tradator, un las, un dezertor – si cam au dreptate. Chiar daca n-ar avea, e greu pentru ei sa te felicite: “Ti-ai taiat ouale si ti-ai pus vagin? Bravo, la mai mare!”. “Ai gasit in sfarsit Mexicul, patria-muma? Respect, felicitarile mele!”. “Ti-a scos chirurgul 20 de kile de slanina si ai acum doar 80 de kile, nu mai esti grasa ca noi? Draga de tine, vino sa te pup!”. Etc.

Ergo: ambitiosii sunt plini de vointa, da. Si nu admit sa fie opriti de vreun obstacol, da. Si au curaj sa-si asume schimbarea oricarei determinatii, da. Dar sunt dispusi sa plateasca si pretul? Pretul real, nu cel in bani?

Michael Jackson l-a platit. Voi, ceilalti ambitiosi, inca n-ati cerut nota. Las’ ca vine ea singura, fie c-o cereti, fie ca nu! Sa incheiem totusi optimist, cum ii sade bine ateului:

“Ambitiosi din toate tarile, uniti-va!” In jurul copârșeului.