Om slab

Am terminat în sfârşit cărţoiul lui Adrian Marino (“Viaţa unui om singur”), în urma cărei lecturi am rămas cu câteva impresii. Puternice, nimic de zis. Le-aş fi scris, dar am dat peste articolul Acest Marino care ne amuză, al lui Cristian Ghinea, şi am renunţat: Ghinea a simţit cartea lui Marino cu mult mai bine decât mine şi a scos un text mult mai clar decât aş fi scos eu. Aşa că renunţ să mă bag în seamă – dacă vreţi să ştiţi ce e cu „scandalul Marino”, citiţi articolul din Dilema Veche şi vă lămuriţi. Dacă nu, nu.

Pe de altă parte, sunt câteva lucruri pe care vreau să le zic. Să le observ, adică. Mai întâi, lipsa totală de umor a lui Marino. Omul ăsta (sorry că eşti mort, maestre, şi nu poţi să te aperi) pare că nici n-a auzit despre aşa ceva – şi doar era român etnic! Incredibil.

Doi la mână, strania lui lipsă de talent literar. De necrezut: un om care şi-a petrecut viaţa scriind! Cum se poate asemenea lucru?! Nu zic că Marino scrie rău sau slab, dar scrie profund plicticos şi repetitiv. Extraordinar de ciudat. Avea dreptate George Călinescu, fostul lui maestru: „De ce nu te-ai făcut dumneata inginer?”.

Alt lucru care m-a izbit, pe mine personal: citind cartea asta, realizez pe de-a-ntregul că armonia între oameni (ca să nu zic „pacea”) nu are nici o şansă. Sunt de acord cu toate, cu absolut toate ideile politice, sociale, economice şi istorice expuse de Adrian Marino – şi cu toate astea omul îmi e total dezagreabil. Caracterul lui îmi face silă. Probabil că pe el l-ar fi făcut să vomite caracterul meu, entre nous fie spus. Îi admir viaţa, voinţa, încrederea în sine, puterea de muncă, curajul de a fi singur împotriva tuturor, dispreţul pentru funcţii, pentru bani şi pentru „recunoaşterea oficială”, patriotismul lui foarte special, greaţa pentru naţionalismele de orice fel (român, maghiar, francez, american), cerbicia cu care şi-a apărat ideile proprii (atât împotriva comuniştilor români cât şi a celor francezi), nereliogizitatea, iconoclasmul înrăit, „maestrofobia”... şi totuşi omul ăsta nu mi-ar fi fost niciodată prieten. Iar ura iraţională cu care îl urmăreşte pe Gabriel Liiceanu de-a lungul a 526 de pagini (cât are cartea) spune multe.

Concluzie: un om puternic e totdeauna foarte singur. Pentru că nu admite egali, ci doar supuşi, sclavi, admiratori, elevi, subordonaţi. „My way or highway” pare să fie deviza caracterelor puternice. Cam trist, dar când te crezi unic, asumă-ţi singurătatea.

Concluzie doi: eu sunt un om slab. Chiar foarte slab! Iar judecând după numărul de prieteni, cel mai slab.