Despre cecitate

Revin la Jurnalul lui Jeni Acterian, acum că am terminat de citit (deci pe principiul ”câteva concluzii”).

În primul rând, e o lectură fascinantă, dar dacă şi numai dacă te interesează interbelicul bucureştean, în termeni de peisaj uman, desigur. Altfel, te plictiseşti şi te enervezi, că nu-nţelegi nimic (adică nu-nţelegi cine-s ăia de care tot vorbeşte autoarea). Pe mine m-a interesat foarte mult, dat fiind ca Nea Nae-al meu se mişcă permanent între postcomunism, interbelic şi atemporalul românesc (asta, aşa, solemn fie spus, că de fapt acţiunea e foarte vioaie: înjurături, agaţamente şi băutură la tot pasul!). Jurnalul ar mai putea fi o lectură fascinantă şi pentru cei preocupaţi de psihologia feminină (pe mine unul m-a ferit Dumnezeu).

Are, însă, ceva fascinant pentru oricine: incredibila cecitate politică a autoarei. (Nu fac nici o paranteză, că doar ştiţi cu toţii că cecitate înseamnă orbire, în româna lui Patapievici). Gândiţi-vă ce evenimente a prins fata asta, în mai puţin de 15 ani: ultimele lupte ale democraţiei parlamentare, dictatura regală, dictatura legionară, dictatura militară, dictatura comunistă, pogromuri, rebeliuni legionare, represiune guvernamentală, cesiuni teritoriale, război, cucerire străină. Din toate astea, în Jurnal apar foarte mici ecouri: n-a putut să coboare să-şi ia ţigări (din cauza rebeliunii legionare); o notiţă despre ultimatumul sovietic (de cedare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord); o alta (şi mai mică!) despre ultimatumul maghiar (dar nimic despre al doilea dictat de la Viena); absolut nimic despre cedarea Cadrilaterului (deşi Jeni Acterian iubea Balcicul mai mult decât orice!); o singură dată apare numele lui Hitler, dar niciodată cel al lui Stalin sau al lui Antonescu.

Ceea ce părea s-o impresioneze era moartea celor din jur: fratele ei, Haig Acterian; profesorul ei, Nae Ionescu; prietenul de familie, Mihail Polihroniade; ”asemănătorul” ei, Mihail Sebastian. Şi a multor altora, toţi dispăruţi (prin moarte, unii, prin plecare, alţii: Mircea Eliade, Emil Cioran) din aceeaşi cauză care pe ea ”n-o interesa”: politica, desfăşurarea evenimentelor, istoria trăită.

În schimb, sunt zeci de pagini (foarte frumoase, dealtfel), despre marea ei iubire cu filozoful Alexandru Dragomir (”Sănducu”, cel din poză). Despre ăsta, ca şi despre Constantin Noica (”Dinu”), celălalt profesor al lui Gabriel Liiceanu, Jeni a noastră a găsit destule resurse să scrie.

Oare a prevăzut că memoriile ei vor fi publicate la editura aceluiaşi – fatalitate! – Gabriel Liiceanu…?!