Stânga şi dreapta (2)

Părerea lui Dănel despre politică: „Dau cu stânga k cu dreapta şi cu dreapta şi mai bine!”

Stânga şi dreapta

Sună Julius, amicul: „Vezi că dreapta orbeşte! Hă, hă, hă!”. Trec peste faptul că maximul grad de umor la care e permeabil bietul Julius e umorul masturbator şi constat un fapt evident, deşi aparent nesemnificativ: sunt unanim perceput ca „om de dreapta”. Ceea ce mă duce cu gândul la alte replici, ale altor oameni, despre apartenenţa politică: „Tu nu poţi să fii de dreapta. Legionarii erau de dreapta, iar tu eşti filosemit” (domnişoara Ana). „Eşti prost. Ca să fii de dreapta, trebuie să crezi în Dumnezeu. Tu eşti ateu, eşti unul d-ăla care n-a înţeles nimic” (domnişoara Ioana). „Îmi pare rău, domnu' Gikă, dar eşti profund dezinformat: Băsescu al tău nu e dreapta autentică, este un populist impostor, singura şi adevărata dreaptă politică din România este PNL-ul” (domnul Costiklă). „Mănânci căcat. Eu sunt de dreapta, că sunt monarhist. Tu eşti de fapt de stânga, că eşti republican” (domnul Gabi). „Cum, bă? Cum, „de dreapta”, ce eşti nebun? Eşti cu Vadim, cu Jenică, ce-ai?!” (domnul Grecku). „Nazistule! Nazist nenorocit şi fascist şi dictator!” (fostă elevă de-a mea, proaspăt spălată pe creier la universităţile neomarxiste din Vest).

Chiar şi cu aceste tuşe îngroşate, ideea e uşor de înţeles: pentru aproape fiecare român cu care stai de vorbă, aceste două noţiuni politice („dreapta” şi „stânga”) au alt sens, în funcţie de „punctul de interes” pe care se centrează: punctul ăsta poate fi Dumnezeu, sau evreii, sau Băsescu, sau monarhia, sau C.V. Tudor, sau Hitler. Bulibăşeală totală! Dar pentru că eu am deschis discuţia, îmi explicitez „punctul de interes”, ca să ştiţi toţi ce vreau să spun când mă dau de dreapta.

Raportul dintre stat şi societate, ăsta este punctul meu. Când statul se „bagă” mult în societate, aveam de-a face cu o putere politică de stânga. Când statul se bagă puţin, atunci puterea e de dreapta. Exemple.

Statul care deţine mijloace de producţie (fabrici, terenuri agricole, căi ferate, porturi, mine, centrale electrice, rafinării, etc.) e un guvern de stânga.
Statul care nu deţine mijloace de producţie (observaţi că folosesc terminologia marxistă) e de dreapta.

Statul care angajează mulţi oameni în propriile structuri e de stânga.
Statul care angajează cât mai puţini oameni e de dreapta.

Statul care oferă propriilor angajaţi salarii mari, pensii mari, alocaţii mari, ajutoare mari de şomaj, stipendii mari, e de stânga.
Statul care reduce la minimum aceste sume este de dreapta.

Statul care oferă servicii de educaţie şi de sănătate universale (gratuite şi obligatorii) e de stânga. Statul care oferă aceste servicii numai pentru săraci este de dreapta (bogaţii să meargă în reţelele private de educaţie şi sănătate, nu în cele publice).

Statul care protejează sindicatele în dauna patronatului este de stânga.
Statul care favorizează patronatul în dauna sindicatelor e de dreapta.

Statul care impune cota progresivă de impozitare e de stânga.
Statul care impune cota unică de impozitare e de dreapta.

Statul care complică legislaţia mediului de afaceri este de stânga.
Statul care simplifică legislaţia mediului de afaceri este de dreapta.

Gata, ca am obosit şi v-am plictisit. După cum vedeţi, mă doare-n coate de Dumnezeu, evrei, Băsescu, legionari, Vadim şi alte fudulii pe moaţe. Pentru mine, dreapta însemnă „stat minimal” iar stânga înseamnă „stat maximal”. În afară de faptul că punctul meu de vedere e simplu, uşor de înţeles şi de susţinut, mai are şi un alt avantaj: toate dictaturile sunt de stânga. Păi, nu?! Orice fel de dictatură (şi sunt multe specii, dă-le dracu') vrea cât mai multă putere asupra societăţii, nu cât mai puţină! Vă daţi seama ce mă scot la faza asta? Îi bag în aceeaşi oală pe dictatorii teocratici (Ruhollah Khomeini, Girolamo Savonarola, Mohammed Omar), p-ăi comunişti (îi ştiţi) şi p-ăi naţional-socialişti (Franco, Salazar, Hitler, Peron, Mussolini, Trujillo), ceea ce, vorba lui Jenică, trebuie să recunoaşteţi că e o chestie!

Sfat: e adevărat că în practica politică din România, dreapta şi stânga sunt un talmeş-balmeş total, dar, la nivel teoretic, există discuţii foarte bine articulate şi documentate pe două site-uri polarizate politic: Criticatac (de stânga) şi Contributors (de dreapta). Când aveţi chef să citiţi dezbateri politice, la un nivel mult mai profund decât ofer eu aici, intraţi la ăştia (după preferinţe) şi vedeţi ce zic ei. Că e băieţi deştepţi în cap.

Recensamant 2011

Toate bune si frumoase, ok, raspundem la intrebari, da' cu religia ce ne facem? Mergem pe burta, ca-n 2002, si ne declaram "crestini nepracticanti", sau raspundem cinstit de data asta?

Am gasit aici niste recomandari, de la unii mai agresivi ca mine. Nu am de gand sa urmez suta-n mie "recomandarile" lor, dar parca ma trage ata sa spun adevarul, macar de data asta.

La recensamantul trecut, pe vremea lui Nastase, ateii au obtinut un fabulos procent de 0,1%. Adica un om dintr-o mie a avut curajul sa se declare ateu, din toata populatia Romaniei (indiferent de etnie). Asta da, curaj! Prin comparatie, cehii s-au declarat atei in proportie de peste 60%; cu toate astea, la intrebarile fundamentale (ce e Pastele, ce e Craciunul, cine a fost Isus, ce este Biblia), romanii si cehii s-au dovedit aproape la fel de ignoranti. Ca sa vezi!

Presupun ca in aproape 10 ani, poporul s-a mai maturizat, si ca anul asta se vor declara atei in jur de 2% din cetatenii romani. Asta, daca se va intampla, va fi partea buna.

Partea proasta e ca, exact la fel ca acum (aproape) un deceniu, majoritatea acestor atei declarati va fi din Bucuresti. E rau, e foarte rau, pentru ca asta ne apropie de modelul rusesc: o tara cu doua viteze, capitala rupta de provincii (cine are sau a avut bunici la tara intelege de ce aceasta "rupere" de viteze e lucru rau).

Sper sa ma insel. Provincio, contrazi-ma!

FDGR

După cum se ştie şi cunoaşte, la anul avem alegeri locale şi parlamentare. Deci vom vota primari, consilieri, deputaţi şi senatori. Întrebarea e: ai cui?!

Întrebarea pare simplă. Dar nu e. Dacă i-am cunoaşte (personal sau mediat) pe aceşti oameni, ar fi mai uşor. Dar nu-i cunoaştem decât prin intermediul partidelor din care fac parte sau de care sunt sprijiniţi. Deci?!

Deci, am pus-o. Avem de ales, de fapt, între nişte partide politice. Care, din păcate pentru noi (şi pentru ele), sunt profund necredibile. Adică nu sunt deloc credibile când spun că vor binele nostru, al cetăţenilor, şi nu binele lor personal, „de partid”. Ia să vedem:

PDL. A dezamăgit, ca orice partid aflat la putere. Una a promis în campanie, alta a făcut în exerciţiu; adică a minţit. A preferat să jupoaie sectorul privat, singurul care aduce bani reali la buget, în loc să taie din afacerile şmecherilor care parazitează statul. A promis reformă legislativă şi mediu de afaceri transparent, şi s-a-ncurcat în propriile jocuri de culise. A promis privatizări masive a sectorului de stat (energie, transporturi, minerit) şi n-a făcut nimic.

USL. Compus din PSD şi PNL (straniu mariaj!). Primul partid a avut puterea timp de 10 ani (1990 – 1996 şi 2000 – 2004) şi a dezamăgit total. Al doilea partid a avut puterea patru ani (2004 – 2008), a făcut ŞI lucruri bune, dar mai puţine decât ar fi putut face (şi decât erau aşteptate de la el). Bref, a dezamăgit mai puţin, dar a dezamăgit.

UNPR. Partiduleţ de ultimă oră, compus din politicieni de pe la alte partide, care se declară şi ei, ca şi mine, „dezamăgiţi”. Cum să vă spun... pe mine însumi mă cred, dar pe ei nu-i cred.

UDMR. O forţă. Din păcate pentru el, s-a aruncat mereu în barca câştigătorilor, ceea ce mi l-a făcut prea puţin simpatic. Oricum, rămâne partid parlamentar, cu sau fără votul meu.

PC. O glumă proastă.

PP-DD. O glumă bună.

Bun, şi-atunci? Cred că rămân câteva opţiuni:

1.Nu mă duc la vot. Facil, dar cam copilăresc: „eu nu mă mai joc cu voi!”. Am încercat abordarea asta o dată, când aveam 8 ani: am ieşit din jocul de fotbal şi m-am aşezat pe gard, demn, aşteptând să vină ceilalţi copii şi să mă implore. N-au venit.
2.Mă duc, dar îmi anulez singur votul. Rebel, răzvrătit, inutil: intru la aceeaşi categorie cu babele analfabete care nu ştiu să voteze. Din păcate pentru mine, categoria „vot invalid” nu face ca protestul meu să se audă: între un protestatar şi un prost, votul nu face diferenţa.
3.Mă duc, votez corect, apoi flegmez în buletinul de vot sau mă şterg cu el la cur. Scârbos. Nu e de mine.
4.Votez imprevizibil şi aleator. Exemple: Uniunea Armenilor din România, Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România, Noua Republică, etc. Romantic, dar fără nici o şansă.
5.Votez imprevizibil, dar nealeator (adică îmi asum ceea ce votez): FDGR. Adică Forumul Democrat al Germanilor din România. Dacă acest partid intră în Parlament, rău n-are cum să facă, va face numai bine; dacă nu intră, dar ia un număr de voturi mult mai mare decât numărul germanilor din România (care nu-s nici 100.000), reuşesc ceea ce mi-am propus: o palmă peste obrazul politicienilor români, care mă dezamăgesc constant, din 1989 încoace.

Ce zici? E o idee? Mergem cu FDGR, la anul? Îi speriem un pic pe „băieţii” din Casa Poporului?

Maraton Bucuresti 2011

Fuse, fuse şi se duse. A mai trecut un an prin noi, a fost şi soare, au fost şi ploi. Bunînţeles, soare a fost când ne antrenam şi n-aveam nevoie de el, că era vară şi curgeau apele de pe noi ca euroii de pe fruntea lui Adi Copilul Minune, iar ploaie a fost în ziua alergării oficiale, când ne-a-ngheţat măduva-n oase. Da' hai să povestesc de la început, să nu ziceţi că-s Nea Nae.

Vine Ursu la mine: „Bă, vezi că îmi fac echipă de maraton ştafetă, pentru octombrie! Te bagi la mine?”. M-ar fi tras aţa, pe de-o parte, că scăpam de corvoada organizării, da' mi-a fost târşă de băieţi, că-n mine îşi puseseră baza. „Nu mă bag, Ursule, că am deja echipă! Baftă multă, ne vedem acolo!”. Până la urmă nu ne-am văzut deloc, că echipa lui i-a dat leapşa, dar asta nu e vina lui şi de-aici Ursu iese din poveste.

Sună Grecku (veteran, a fost în echipă şi anul trecut): „Facem, micule?”. Eu, cu credinţă-n cele sfinte: „Facem, micule, se poate?!”. Nu ştiam cum o să facem, că n-aveam oameni, nici bani şi nici sponsor, dar am zis că dacă ne mobilizăm, nu se poate să nu găsim. Şi „ne”-am mobilizat, adică am început eu să dau telefoane şi mailuri disperate în toate părţile, în timp ce pe „micul” îl durea la bască, stătea numai pe ciocane. Aşa-i pe lumea asta, unii muşticul şi alţii luleaua. Oare-aşa o fi şi pe lumea cealaltă?

Dănel a promis că vine dacă n-o să fie răcit (până la urmă tot răcit a fost, dar a alergat aşa; tinereţea!), Alio a promis că vine dacă slăbeşte (n-a slăbit mai mult de juma' de kil, dar alergat aşa, grăsache: tinereţea!), Grecku a promis solemn că nu vine dacă nu găsesc sponsor („Doar n-o să rup din buzunar ca să alerg, că nu mă duc la curve!”), deci singura mea şansă era să-l conving pe K-isă să devină sponsor. Spre norocul nostru, a acceptat cu plăcere (K-isă, K-isă, ce-ţi mai place mecenatul!), aşa că le-aveam pe toate, mai puţin nume pentru echipă.

Aici am dat o dublă lovitură: l-am convins pe Grecku să fie căpitan (adică să alerge primul, cea mai ingrată tură, că te calci pe picioare cu toţi neica-nimeni) şi am ales numele propus de el, anume echipa „4 Koltzuri”: după ce că sună bine, colţos, numele ăsta ne-a asigurat şi tricourile cu numărul 1 de concurs, ceea ce e ceva, trebuie să recunoaşteţi! Una e să fii o echipă cu număr anonim, să zicem nr. 155 („Berbecii lui Dumnezeu”), nr. 79 („Melcii Veseli”), nr. 99 („Pensionarii”) sau nr. 184 („I sparg you”), şi alta e să fii echipa nr. 1! Altă făină se macină la moară!

Vixy a fost organizatoarea noastră personală, ca de obicei, iar anul ăsta i-au mai picat în cârcă şi nişte (foşti?) colegi de-ai ei (Oana şi Gabi), de-a trebuit să-i „organizeze” şi p-ăştia, de parcă n-avea destulă bătaie de cap cu noi, exact ca anul trecut („Vixy, io unde-mi schimb chiloţii?”, „Vixy, da' mie cine-mi ţine telefonul?”, „Vixy, io unde merg la toaletă, că fac pişu de emoţie?”, etc). Cred că i s-a luat definitiv de „organizări”, unde mai pui că după aia fiecare e nemulţumit şi are de comentat: „Da' mie de ce mi-ai făcut decât atâtea poze, şi lu' ăştia le-ai făcut mai multe?!”.

Startul. Pleacă Grecku, ne foim un pic, îl aşteptăm la Relay Change Area, vine, îi dă cipul lui Alio, ăsta o zbugheşte ca din puşcă, Grecku se schimbă şi pleacă acasă. Stau cu Dănel să-l aşteptăm pe Alio, dar nu chiar în zona de change, ci un pic mai încolo: calculasem eu, aşa în mintea mea, că Alio o să mai întârzie, nu aleargă el aşa repede, că prea e gras. Când colo, apare Alio, cu gura plină de înjurături: bă, facu-vă şi dregu-vă, că de 5 minute am ajuns şi vă caut disperat prin mulţime, hahalerele dracului! Nenorocire, i-am legat repede cipul lui Dănel şi i-am făcut vânt pe tura lui, că intuiam catastrofa: iar o să scoată echipa un timp slab, şi de data asta numai din cauza mea!

De ce ţi-e frică, nu scapi: oricât a tras Dănel ca un dement să recupereze alea 5 minute, oricât am băgat şi eu pistoane pe tura mea, ultima, n-a mai fost nimic de făcut: cei din echipa „Pensionarii” ne-au luat faţa (cu câteva zeci de secunde!) şi locul pe tabloul principal (primele 25 de echipe). Îi mâncam copţi dacă nu pierdeam aiurea minutele alea, din pură prostie, dar aşa, ne-am mâncat ei pe noi: domnia şi prostia se plătesc întotdeauna!

Epilog: ni s-a luat de ştafetă, la anul alergăm fiecare pe cont propriu, la semi-maraton. Gata cu comunismul, gata cu neasumarea răspunderii, gata cu miloaga! Vrei să alergi, amice, rupi din portofel: maratonul Bucureştilor nu e cantina săracilor!

Nu încheiem înainte de aminti de supărarea domnului Adina, care ne-a acuzat de rasism sexual („sexism”?!), pe motiv că n-am băgat-o şi pe ea în echipă; de bravura domnişoarei Lăuriciu, care şi-a făcut anul ăsta echipă de ştafetă, după ce anul trecut alergase la cursa populară; de ticăloşia lui Gil, care a zis că vine şi el acolo, măcar să vadă (Gil e cam leneş), dar n-a venit; de ciocoismul lui Octi, ştie el de ce; de gentileţea Oanei Năstase, de la organizatori, care ne-a sprijinit tot timpul, informaţional şi moral; de K-isă, ubicuul K-isă, care şi-a exprimat sprijinul ceva mai pragmatic, în mod pecuniar; de aplauzele Dianei Pavlenco, care a rezistat în ploaia rece doar pentru a-i încuraja pe alergători; de extraordinara cvasi-întâlnire cu Ciprian Teodorescu, care a fost voluntar la organizarea evenimentului şi care a refuzat să mă servească şi pe mine c-o ţuiculiţă; de urările tuturor celor care ne-au urat de bine; de perfidia dacică a lui Samo, care din buze ne-a urat de bine, iar în gând a zis să ne rupem picioarele; de snobismul lui Alex Dumbravă, care mi-a explicat că „runningul e boring, baby!”; de participanţii la uriaşa bere de după, pe care mă mulţumesc să-i enumăr pentru a-i nemuri pe veci: Ana, Mika, Oana, Dimuş, Creţu, Jan, Oter, Berilă, Julius şi toţi oamenii de seamă care au băut, beau şi vor mai bea cu noi în sănătatea domnului Phidippides, chiar dacă el, săracul, e mort.

Bucharest International Marathon 2011

Scrisoare deschisa catre d-l Stele

Draga amice,

ai facut, in trecutul recent, doua afirmatii grave (din punctul meu de vedere). Acestea au fost, in ordine: "Ba, eu nu cred in criza!" si "Ba, pe greci ii doare la basca!". Afirmatiile tin de pozitia pe care ti-ai asumat-o: negarea faptului ca lumea in care traim noi (adica Europa, plus Turcia si Rusia) se afla in plina schimbare. Si ca aceasta schimbare este de fond (cum a fost 1989 in Romania) si nu de forma (cum a fost 1996, de exemplu). Acesta schimbare e numita de obicei "criza", desi denumirea e simpluta si inselatoare ("E, e doar o criza, vine si se duce!"). Asta pare sa fie parerea ta (daca, totusi, accepti ca se petrece ceva, si nu asumi ca e vorba de un subiect creat si umflat de presa, bun pentru prostii ca mine, care "stiu ei de la televizor!").

Pozitia mea: "criza" e reala si de-abia a inceput. Ne va schimba viata tuturor, fie ca ne obosim sa "credem" in ea, fie ca nu. Pur si simplu, pentru europeni, a ajuns funia la par: nu mai sunt bani pentru toata lumea. Unii vor suferi mai mult, altii mai putin, altii deloc, iar altora le va merge mult mai bine. Necazul e ca vor suferi foarte multi si vor profita foarte putini, ceea ce inseamna resentimente sociale. Din momentul ala, orice e posibil, inclusiv razboiul civil.

In acest ultim caz, ce tabara vei alege, amice? Vei merge alaturi de Julius sau alaturi de mine? Tertium non datur!

Uite aici un articol exceptional, scris de Vlad Tarko (un baiat, nu-l stii), care se pricepe la chestie. Poate ca nu te va convinge, dar te va lamuri oarecum asupra chestiunii si vei gasi argumente mai solide impotriva mea, cand ne punem la povesti, la bere.

Mai solide decat ala cu basca, vreau sa spun.

Varsanufie

Ati auzit vreodata de Varsanufie? Nici eu. Azi am luat cunostinta de personalitatea cu adevarat uluitoare a acestui domn. Detalii aici (multumim si pe aceasta cale autorului articolului).

Otto Skorzeny

Oricine a aplicat vreodată pentru viza americană s-a pomenit că trebuie să răspundă la această exotică întrebare: „Aţi făcut parte din vreo organizaţie nazistă sau comunistă?”. Ce să zici?! Răspunzi şi tu acolo, onest, „Da, am făcut parte din UTC”. Este asta o vină sau nu este?

Nu ştiu, chestia mi-a indus un sentiment suspect de vinovăţie, sau mai exact, de suspiciunea vinovăţiei: dacă eu n-am făcut nimic rău, de ce „ei” (americanii) mă tratează ca pe un criminal de război?! „Ei” nu fac nici o deosebire între mine, utecistul Pulică, şi Leonid Brejnev sau Mao Zedong? Tustrei suntem comunişti, duşmanii omenirii, vinovaţi în egală măsură de crimele comise de către regimurile comuniste?

Bun, observ că, după obiceiul meu cel rău, iar am abordat problema autoreferenţial (adică, cum s-ar spune, iar „m-am pus în ipoteză”!). Hai să luăm un alt exemplu, mult mai provocator: Otto Skorzeny a fost nazist. Este el vinovat sau nu este? Este un criminal de război? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce?

Cariera: de meserie inginer constructor, a aderat la Partidul Nazist din Austria (DNSAP), iar în timpul Anschluss-ului l-a salvat de la moarte pe preşedintele ţării, pe care naziştii lui voiau să-l împuşte, după ce-l răsturnaseră de la putere. Să ne înţelegem: Skorzeny, un nazist, se opune propriilor săi camarazi şi îl scapă de la moarte pe cel pe care ei îl urau cel mai mult (preşedintele ăsta ordonase execuţia unor nazişti care îl asasinaseră pe predecesorul său). Cum ar fi fost, la români, ca Horia Sima să-l fi salvat personal de la moarte pe Armand Călinescu, vinovat de uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu?! Nici vorbă de aşa ceva! Am făcut comparaţia ca să ne facem o idee despre caracterul lui Skorzeny.

Mai departe: Skorzeny face parte din SA (SturmAbteilung), forţa paramilitară a Partidului Nazist. Când SA-ul este lichidat, la ordinele lui Hitler, Skorzeny reuşeşte să scape şi să se înroleze în SS (ca foarte mulţi alţii din SA, dealtfel). Ofiţer în Waffen SS, Skorzeny ia parte la atacurile asupra Poloniei, Olandei, Franţei, Yugoslaviei, Greciei şi Uniunii Sovietice, distingându-se prin curaj personal şi acţiuni îndrăzneţe (dar convenţionale, încă). Rănit în bătălia Moscovei, este evacuat în spatele frontului şi are ocazia să-l cunoască pe Schellenberg, barosanul din SS (mâna dreaptă a lui Himmler), căruia îi expune ideile lui despre acţiunile neconvenţionale (o variantă proprie a tehnicilor de gherilă). Schellenberg îi dă pe mână o şcoală de luptă a SS-ului, să-l vadă pe Skorzeny ce-i poate pielea, şi permisiunea să recruteze oamenii care-i convin, atât din SS cât şi din armata regulată (Skorzeny avea păreri proprii despre calităţile unei unităţi de elită).

De aici începe legenda. El a planificat multe operaţiuni, dintre care unele au fost puse în practică cu succes, altele cu succes parţial, altele n-au fost puse în practică deloc, iar altele au rămas secrete. Exemple de operaţiuni: Francois (anulată) – provocarea unei revolte populare în Iran, care ar fi pus în dificultate atât URSS-ul, cât şi Marea Britanie; Eiche (reuşită) – eliberarea lui Mussolini din prizonierat; Long Jump (anulată) – asasinarea liderilor aliaţi, la conferinţa de la Teheran; Rösselsprung (nereuşită) – capturarea lui Iosip Tito; Eisenfaust (reuşită) – răpirea lui fiului mai mic al lui Miklós Horthy; Greif (reuşită parţială) – infiltrarea liniilor americane, în bătălia din Ardeni. Despre alte două operaţiuni s-a speculat mult, dar nu există dovezi: asasinarea lui Eisenhower la Paris (anulată); asasinarea fiului mai mare al lui Horthy, pe frontul din Est. Operaţiunea Landfried (infiltrarea liniilor româneşti, în septembrie 1944) a fost realizată de echipele antrenate de Skorzeny, dar nu a fost condusă de el personal. Desigur, biografia lui e incomparabil mai vastă de-atât, dar nu asta e ideea.

Sfârşit: s-a predat americanilor după capitulare şi a fost judecat pentru crime de război în procesul de la Dachau, dar nu a fost găsit vinovat. Nici nevinovat, dealtfel: cum procesul lui tergiversa, Skorzeny s-a plictisit (ce vreţi, era un om activ!) şi a evadat după trei ani, în 1948. A trăit încă 30 de ani după înfrângerea Germaniei, călătorind liber prin toată lumea, cu diverse afaceri, mai mult sau mai puţin legale. Dar asta nu ne interesează. Întreabarea este: acest om a fost sau nu a fost un criminal de război?

Părerea mea este că a fost un foarte bun soldat, inteligent, curajos şi norocos, şi că nu a fost un criminal de război, deşi a omorât mulţi oameni. Aici e o problemă de percepţie. La nivel teoretic, treaba unui soldat este să „păzească pacea”. La nivel practic, treaba unui soldat este să omoare alţi soldaţi (sau să-i ia prizonieri, dacă poate). „Crimă de război” înseamnă uciderea civililor sau a prizonierilor, în tot cazul a celor neînarmaţi; din câte înţeleg, Otto Skorzeny nu se face vinovat de aşa ceva.

E greu să judeci limpede, chiar şi la distanţă de atâta timp (sau poate tocmai de-aia). În orice caz, e contraintuitiv să susţii că un nazist, un SS-ist, un ofiţer care a omorât oameni cu mâna lui şi a ordonat altora acelaşi lucru, NU e un criminal de război. Totuşi, eu aşa zic.

Deci, dacă pe el l-am scos curat ca lacrima, atunci nici UTC-istul Mihai Buzea nu are nici o vină, heya?

Nu se merită

Reiau, ca să fie treaba oablă: prin termenul „ţigan” nu desemnez o persoană de etnie romă, ci un individ care îşi duce viaţa în comunităţile închise (triburi? clanuri?) în care trăiesc o parte a membrilor acestei etnii. A fi ţigan nu cere o anumită culoare a pielii, ci un anumit mod de viaţă. Şi împărtăşirea unor cutume stricte, moştenite direct din epoca de piatră (instituţia bulibaşei, a staborului, a căsătoriilor între copii, etc). „Ţigănia” este o structură socială complexă, complet neintegrabilă în modernitate, dar care oferă membrilor ei acel „cocon protector” de care vorbeam.

Bun, dacă am terminat cu teoria, să trec la concret. „De ce nu vor ţiganii să se civilizeze?”, se întreabă oamenii din toată Europa. La fel cum mă întrebam eu de ce nu vor sedefiştii din San Francisco să iasă din gunoi (l-am urmărit câteva străzi pe domnul din imagine, am o mică poveste. O scriu altă dată). Cred că răspunsul este acelaşi pentru ambele întrebări: nu se merită.

Propunându-le ţiganilor să se civilizeze, societatea le oferă un „târg”: părăsiţi modul vostru de viaţă şi adoptaţi-l pe al nostru (exact ce le propune şi sedefiştilor - băieților și fetelor Sans Domicile Fixe, adică). Ambele categorii răspund (majoritar): „Nu, mersi, nu se merită”. Noi nu înţelegem acest răspuns, cu toate că e perfect logic (şi corect!). Hai să construim iarăşi un exemplu:

Sunt ţigan, am 30 de ani, n-am acte, n-am muncit niciodată, nu ştiu să fac altceva decât să-mi trimit copiii la cerşit sau să terorizez o anumită comunitate de non-ţigani. Bani n-am, dar „mă descurc” (mai fur câte-o găină, un portofel, mai „ţin tira” pentru un hoţ profesionist, etc). La un moment dat, mă îndrăgostesc de-o non-ţigancă (mulţumesc, Mircea Cărtărescu!) şi decid să renunţ la ţigănie, să devin şi eu cetăţean ca oricare, non-ţigan. Ce fac?

Păi, întâi de toate, îmi fac acte de identitate. Nu este uşor, dar nici imposibil: trec de etapa asta. Apoi îmi caut de lucru: altceva decât muncitor necalificat nu mi se oferă (salariul minim pe economie). Urmez nişte cursuri de alfabetizare (nu ştiu, există aşa ceva?), şi fac eforturi eroice de a învăţa de la gagica mea codul comportametal al non-ţiganilor. Reuşesc toate astea (!). Sunt şi eu acum un cetăţean normal, cu destinul (bune şi rele) al oricărui om obişnuit din Europa.

Bun. Ia să vedem ce-am pierdut şi ce-am câştigat în afacerea asta: muncesc pe brânci pentru un salariu de mizerie, nu am prieteni cu care să stau de vorbă, nu mai bat pe nimeni, joc permanent un rol (asta mă distruge psihic), şi experimentez singurătatea emoţională, senzaţie familiară unui non-ţigan, dar nouă şi inumană pentru mine. Singura mea raţiune de a trăi este femeia pentru care am făcut toate astea. Dacă ea pleacă, eu mă sparg ca un balon de săpun. Idem, dacă mie-mi trece dragostea.

Cum era înainte, în ţigănie? De muncit nu munceam, frecam menta toată ziulica, copiii şi nevasta îmi produceau mălaiul, mai băteam pe careva din când în când (poate nu ştiaţi: a produce suferinţă cuiva este o plăcere pentru foarte mulţi oameni, dar asta nu se admite niciodată. Nici chiar psihologii nu recunosc deschis, să zică „Da, a tortura este o activitate care provoacă plăcere torţionarului”. Copiii ştiu asta instinctiv, dar, mai târziu în viaţă, uită. Primitivii, însă nu uită), stăteam zile întregi cu ţiganii mei la băut şi spart seminţe, eram eu însumi, nu eram niciodată singur (pentru ţigani, singurătatea e un chin). Eram, cum s-ar spune, un om fericit. Şi m-am vândut singur, ca prostul! Păi, la ce bun?!

Concluzie: cât timp ţiganilor nu li se oferă alt „târg social”, ei se vor crampona de ţigănie. Pur şi simplu, alternativa „nu se merită”.

Cum, „care ţigani?” Ţiganii din Bulgaria!

Tot citesc pe presseurope diverse păreri despre „problema ţigănească” din estul Europei. Oamenii îşi dau cu presupusul, care mai de care, fie că sunt cehi, bulgari, unguri, români sau polonezi (văd că ruşii tac). În general, opiniile converg: integrarea socială a ţiganilor a eşuat catastrofal, e nevoie de altă abordare (citesc printre rânduri: „de măsuri mai energice”). Bun, întrebarea e: ce măsuri?

Să vedem un pic contextul: în Bulgaria centrală au izbucnit violenţele, după ce un ţigan a omorât un etnic bulgar. Scenariu clasic, veţi spune: ce, la noi nu s-a întamplat la fel, de nu ştiu câte ori? Sau în Ungaria, după asasinarea lui Marian Cozma? Ba da, răspund, dar acum se discută (în sfârşit!) deschis despre ţigani şi despre problema pe care ei o reprezintă. Ca să nu vorbim discuţii, să definim problema (dacă om putea).

Ţiganii trăiesc în afara societăţii organizate într-un stat. La fel ca şi sedefiştii, preferă să paraziteze organismul social, nu să facă parte din el. Ei trăiesc într-o societate paralelă cu a cetăţenilor statului (orice stat), o societate organizată diferit, care oferă membrilor ei o viaţă diferită („coconul protector”, cum scrie un jurnalist ceh). Setul de valori este atât de diferit, încât comunicarea între cele două lumi este posibilă într-un singur sens: dinspre ţigani către cetăţeni. Dacă ei vor să comunice (la nivel fundamental) cu noi, o pot face, dar dacă noi vrem să comunicăm cu ei, nu putem: nu poţi discuta cu cineva care refuză să discute cu tine. 

Cetăţenii statelor constituite doresc ca ţiganii să-şi abandoneze organizarea socială proprie şi s-o adopte pe cea a lor, a cetăţenilor. Ţiganii doresc să şi-o păstreze. Conflictul este inevitabil: modul de viaţă ţigănesc presupune parazitarea cuiva, altfel este inoperant. La fel ca sedefiştii, ţiganii prosperă din gunoiul societăţii, dar, spre deosebire de ei, dacă „gunoiul” nu le este oferit, şi-l iau singuri, prin mijloace violente (oricine a fost bătut la şcoală, în pauză, de către un ţigan care voia să-i fure sandvişul, ştie despre ce vorbesc). Din acest motiv, societatea va tolera sedefiştii pe termen nedefinit, dar nu şi pe ţigani. Bun, dacă va înceta să-i tolereze, ce va face societatea asta, mânca-o-ar tata pe ea de societate?!

Din câte s-au încercat până acum, nimic n-a mers. Ţiganii refuză să coopereze. Atunci? Trec peste soluţiile extremiste, oricum inaplicable (şi chiar dacă s-ar aplica, ar rezolva problema ţigănească? I-ar convinge pe ţigani să-şi abandoneze modul de viaţă? Hitler, Antonescu, Josef Tiso au încercat exact asta, şi ce ispravă au făcut? Zero barat!) şi dau cuvântul unui sociolog ungur, care a zis-o bine: „Pe termen scurt, nu există soluţie. Aceşti oameni sunt la a patra generaţie fără şcoală, nu au nici o şansă. Pe termen lung, poate că soluţia internatelor se va dovedi funcţională: copiii ţigani ar primi o educaţie şcolară completă în regim de internat, iar după studii îşi vor putea găsi un loc de muncă decent. Să nu uităm că însăşi prima doamnă a Americii a urmat un astfel de internat în copilărie, deci soluţia a fost testată, nu este o aventură”.

Îi dau dreptate. Nu este suficient ca un ţigan să aibă o hârtie pe post de diplomă şcolară, e nevoie de a deprinde cutumele sociale în vigoare. Nouă ni se par de la sine înţelese, dar lor nu. Exemplu: ştiţi ce-i ăla „spaţiu de intimitate”, nu? Acel „cam un metru” pe care îl menţii între tine şi interlocutor, indiferent de context (dacă îţi este încălcat, te simţi agresat şi reacţionezi în consecinţă). Ei bine, ţiganii nu au conceptul, la ei nu se învaţă asta în familie (cine a stat de vorbă cu ţigăncile ştie chestia asta). Sau soluţia „scuzelor” pentru a pune capăt unui conflict (verbal, să zicem): la ei nu se învaţă aşa ceva, nu au inclusă noţiunea asta în codul lor comportamental.

Şi atunci, mă întrebaţi, cum se soluţioneză conflictele (inerente oricărei societăţi) la ţigani? Sincer, nu ştiu. Impresia mea e că se bat până se omoară, dar cred că mă înşel: dacă era aşa, de mult nu mai era vreun ţigan pe lume!

Biserica Evanghelică Română

Am ratat o nouă ocazie de a fi penibil: de câţiva ani încoace, de când mă tot iau de ortodoxie (nu numai de BOR, ci de ortodoxie în general şi de înapoierea socială pe care – cred eu – o generează această facţiune a creştinismului), mă văicăresc permanent că ortodocşilor le-a lipsit o mişcare de înnoire, de auto-reflecţie, aşa cum catolicii au avut Refoma.

Numai că, din păcate, am mâncat căcat: ortodocşii ruşi au avut nu una, ci zeci de mişcări reformiste, care mai de care mai originale (şi mai înecate în sânge, dar aia-i altă discuţie). De sârbi, de bulgari şi de greci nu ştiu, dar e foarte posibil ca şi la ei să se fi petrecut ceva similar (la altă scară, desigur), iar la români nu numai că această „Reformă” autohtonă a avut loc, dar a şi supravieţuit comunismului şi acum prosperă, ca toate cultele neoprotestante. E vorba de Biserica Evanghelică Română, mai cunoscută în mediile habotnice sub numele de „erezia de la Cuibul cu Barză” sau „rătăcirea Tudoriţilor”. Pentru cei care se pricep la subiect, nu are rost să mai continui. Pentru cei care sunt la fel de întunericiţi la minte ca şi mine, are. Deci, care-i povestea.

Un absolvent al Seminarului Teologic Ortodox din Bucureşti, erudit, traducător al Bibliei (Dumitru Cornilescu), şi un preot cu har (în sensul de „înzestrat cu dar oratoric” şi cu „caracter onest” - Tudor Popescu), de pe la o parohie sărăcuţă din Bucureşti (biserica „Cuibul cu Barză” de pe Ştirbei Vodă), au la un moment dat nişte idei proprii, pe care încearcă să le discute cu clerul ortodox (şefii lor ierarhici). Normal că ăia se răţoiesc la ei, cum e moda la sălbaticii din Orient, şi-i trimit la coteţ, să facă „ascultare”, nu să gândească ei cu mintea lor; auzi colo! Ce-i aia?! „Noi muncim, noi nu gândim!”. Dar în climatul de deschidere şi de europenizare care a urmat primului război mondial, nici chiar proto-naziştii ortodocşi n-au fost în stare să-i închidă gura popii Popescu: l-au excomunicat şi-au zis c-au rezolvat problema, dar acest mini-Luther a fost în stare să-şi facă propria biserică, cu organizare, dogme şi rituri proprii. Am înţeles că după aia au fost destule certuri şi între ei, între membrii noii biserici, şi că unii s-au despărţit şi şi-au făcut la rândul lor propriile congregaţii, dar un nucleu a rămas şi a supravieţuit, iar azi există bine-mersi o biserică independentă, rezultată în urma „reformei” încercate de un înainte-mergător ortodox. Deci, se poate!

Nu că asta mi-ar da vreo speranţă în privinţa re-spiritualizării BOR (dacă vreun ierarh ortodox ar încerca aşa ceva, ar păţi cum a păţit Gorbaciov cu perestroika în URSS). Dar cred că, dacă acum aproape 100 de ani, un român a îndrăznit să gândească cu mintea lui, nu să repete ca papagalul ce-i spuneau şefii să spună, azi vor îndrăzni şi alţii, tot mai mulţi. Poate că nu va fi aşa, nu ştiu. Dar va fi interesant de văzut ce şi cum se va petrece. Cum vor evolua lucrurile.

Apropo, şi cu asta închei: Mircea Flonta, filozoful, a vrut să afle pe ce poziţii se situează BOR în problema cu care se luptă elitele din Vestul Europei şi din SUA, „creaţionism versus evoluţionism”. Răspunsul a fost genial: „Pentru noi, problema nu există!”.