Refugiul Valea Albă, masivul Bucegi
Poveștile muntelui sunt ca poveștile pescărești sau miturile antice: pleacă ele de la ceva, de la un miez! Schliemann i-a dat de rușine pe toți tocmai pentru c-a luat miezul în serios; Du Chaillu i-a luat în serios pe localnicii care-i povesteau despre „oameni-tigri” și le-a adus europenilor gorile conservate-n țuică, că omul până nu vede nu crede (pân-atunci numai savanții știau de gorile, din reconstrucția unor oase, și pe vremea aceea nu-i lua nimeni în serios – nu ca azi, când stăm după ei cu gurile căscate, doar-doar ne-or dibăci vaccinul); la 31 de primăveri, Courtenay-Latimer a scris istorie în ciuda tuturor consacraților, care-i spuneau pe toate vocile „Copilă, celacanții nu EXISTĂ!”, și numai corectitudinea politică i-a oprit s-o facă „mincinoasă” în față și s-o trimită la cratiță.
Când m-am apucat eu de Valea Albă, să tot fie niște anișori de-atunci (nu mai puțini de 20, dar nu mai mult de 25), refugiul nu mai exista. Tot ce-am fost în stare să amușin a fost locul unde fusese, după urmele de stâlpi de lemn încă-nfipți în sol (putred, lemnul, dar mi-am putut face o idee). Distrugerea era totală, adică nu se putea sta acolo să răsufli, să fumezi o țigară, să mânânci un senviș etc; terenul plat fusese năpădit de buruieni, urzici și rugi de zmeură, a trebuit să fac pe Colombo și să mă urzic și-n albul ochilor ca să-mi dau seama despre cum trebuie să fi fost refugiul, cândva. Deci „praf și pulbere” nu-i vorbă goală...
De la un bătrân al muntelui am aflat următoarea poveste, care nu știu dacă-i adevărată (n-am putut-o confirma din altă sursă): „Nu aveai voie, asta-i explicația. Toate văile de torent pe care vă cățărați voi acum, ca gândacii de bucătărie, erau închise. Se făcea alpinism, da, dar numai cu autorizație de sus; acolo se antrenau și alpiniștii militari, și vânătorii de munte, cel puțin pentru supraviețuire în bivuac și alte chestii; dar nu de-aia erau închise, ci pentru că duceau sus, foarte aproape de releu, de Coștila. Și ăla fusese sabotat de câteva ori de partizani, când era în faza de construcție, iar acum îl păzeau ca pe ochii din cap, preventiv, măcar că pe partizani îi terminaseră demult. Dar a venit Revoluția și s-a dat liber la ascensiuni pe văile de torent. Și ați venit voi, cu fițe, cu beții, cu murdărie, cu chiștoace. Voi ați distrus Refugiul”.
***
Cabana Poiana Izvoarelor, masivul Bucegi
Presa! Să mai crezi presa! Domnule, presa minte de bubuie, minte așa cum respiră, minte de-ngheață agheasma! Mă tot întreb de ce. Bine, sărăcia, înțeleg: ziariștii sunt săraci. Dar sărăcia asta chiar scuză orice? Sunt sărac, deci mint? Sunt sărac, deci fur? Sunt sărac, deci beau pe datorie? Sunt sărac, deci Greta?!
Prost, eu; că, vorba ceea, nu-i prost cine cere, e prost cine dă. Am găsit o listă cu cabane dezafectate din scumpa noastră patrie și-am pus botul imediat („Vai-vai, se duce totul dracului, era mai bine înainte” etc, ca orice boșoroagă leninistă), în loc să pun mâna și să verific personal, cum se cuvine și cum se face. Noroc că mi-a dat Dumnezeu gândul cel bun, la sfârșit ce e drept, și-am pus mâna pe telefon: „Alo, cabana Poiana Izvoarelor? Domnu’ Sebi? E adevărat, domnu’, c-ați dat faliment, că s-a ales praful de tot, că n-a mai rămas piatră peste piatră, c-au venit țiganii și-au furat și molozu’? Nu?! Da’ care-i adevărul?”.
Adevărul e că la Poiana Izvoarelor totul e-n regulă, ăsta-i adevărul, chiar dac-au scăzut puțin încasările (dar ce, asta-i perioadă în care să NU scadă încasările?!). Oamenii își văd de-ale lor, să treacă cu bine peste iarnă, să fie odihniți, să se pregătească temeinic de sezon, că de la 1 Mai încolo nu-și văd capul de treabă.
Asta a fost o veste bună, și iată de ce. Am o relație mai specială cu cabana asta. Știți, mie pe vremuri mi-au plăcut, cum să vă spun, gagicile; tare mult mi-au plăcut! Bine, și-acum m-aș înghesui spre dânsele, cu toate bătrânețile mele, dar nu mă lasă nevastă-mea (nu plângeți, fetelor, pregătesc câțiva ucenici!). Și cum nu prea aveam bani, aveam scheme: „Hai”, îi spuneam câte uneia, „că te duc eu pe unde n-ai mai fost!” – pe munte, adică, doar nu mă pricepeam la altceva în afară de munte. „Aberezi”, se mâțâia domnișoara, „n-ai pe unde să mă duci, c-am fost peste tot!”. Eu, artist: „Serios, pisi? Pe Valea Albă ai urcat? Până sus pe platou?”. Nici una nu rezista la figura asta. Toate voiau pe Valea Albă, „până sus pe platou” (ehe...). Buzea, la datorie: băga text pe guriță de la gară până la Cămin Alpin și de la Cămin Alpin până la piciorul Văii. Dacă nu prindea textul, urcam Valea. Dacă prindea, țineam poteca până la Poiana Izvoarelor și luam cazare acolo. Tinerețe!
***
Cantonul Schiel, masivul Bucegi
S-a-ntâmplat în vara lui 1987, după treapta a doua (pe care o luaserăm toți, c-așa era sistemul: examenul de la mijlocul anilor de liceu era eliminatoriu, dar de fapt îl lua toată lumea. Bine, am eu un amic care a fost picat la treapta asta a doua, l-au trântit pe motive politice – avea „gura mare” – chit că știa carte. O mizerie, o lucrătură tipică pentru profesorii Epocii de Aur: găinari, nevertebrați, piloși, lichele, șpăgari, slabi pe meserie. Profii de acum sunt genii ale catedrei față de nenorociții ăia – vorbesc, desigur, de profii de la orașe. La țară este exact invers, din cauza repartițiilor obligatorii ale lui Nea Nicu): nu, că noi mergem pe munte. „Noi”, adică cinci proști de la C. În afară de mine mai erau alți doi dobitoci, Usă și Pepe, și două gagici istețe, despre care habar n-am cum de s-au lăsat prostite în asemenea hal: auzi, să meargă pe munte cu noi! Problema de fond era acest „noi”, care nu exista. Fiecare dintre „noi” avea micro-gașca lui de munte, indisponibilă tocmai la pont: Usă îl avea pe Cealapa, Pepe îl avea pe Porcu, eu îl aveam pe Neámădă, numai fetele se aveau una pe alta. Ergo: ele au funcționat bine, „noi” am funcționat ca racul, broasca și o știucă. Erau trei trenuri spre Bușteni, la ore diferite: fiecare a vrut cu alt tren (deci în tren au fost doi botoși). De la Silva spre Padina se putea ajunge cu telecabina (pe la Babele), pe Valea Jepilor (tot pe la Babele, dar pe jos) sau pe Drumul lui Schiel (mai mult de mers, dar mai puțin riscant) – deci pe traseu au fost alți doi botoși.
Am mers pe Schiel de ni s-a urât, am crezut că nu se mai termină, eram gata să cedăm psihic când am zărit (de jos în sus, nu ca-n poza asta) Cantonul: thálatta, thálatta! Am ajuns mai mult morți, dar am luat țeapă: atunci ca și acum, Cantonul e canton, nu refugiu. Eram dezorientați rău, ne-am apucat să aprindem focul (?!) acolo, bine că n-am reușit, am mers mai departe, am ajuns pe pajiștea de la Padina, am pus corturile și ne-am dus la cabană după băutură. Când a ajuns Știucă (om normal, venise cu alt tren și cu telecabina), eram deja foarte beți: Pepe se sprijinea de un brad și mă ruga s-aduc toporul, să tai bradul care-i stă în drum și de-aia nu poa’ s-ajungă el la cort. Știucă era treaz bec, nu s-a băgat, și-a făcut treaba, e căsătorit de 20 de ani cu una dintre fetele noastre, au și-un copil, să le trăiască, să se facă mare și voinic.
***
Cabana Caraiman, masivul Bucegi
Printre alte cabane care au căzut la datorie în ultimii ani (în ultimele două decenii, de fapt, dar am făcut noi pe chiombii și n-am văzut cum s-au închis una după alta), se numără și faimoasa cabană Caraiman. De ce „faimoasă”? De-aia.
Nici nu știu de unde să încep... hai să încep cu toponimul și să las partea grasă pentru la sfârșit: e foarte bine că suntem români și că ne iubim patria (Patria?!), că ne mândrim (de ce?!) cu Crucea de pe Caraiman, că noi suntem pe veci aici stăpâni și alte căcaturi; dar numele nu-i românesc. Și nici măcar turcesc, cum speraserăm (are o ușoară sonoritate altaică), ci este rusesc toată ziua. În rusă, „caraiman” înseamnă pur și simplu „hoț”; dar, în mod ciudat, în română a intrat cu sensul ăsta doar la feminin („caramangioaică”, adică). Deci toponimul „Caraiman” ar putea fi tradus, puțin cam nepatriotic, ca „Muntele hoților”. Mă-ntreb ce rus a rămas numa-n chiloți după ce-a trecut pe-acolo, și mai ales, când...
În al doilea rând, nici cabana propriu-zisă n-avea treabă cu românii, c-a fost făcută de nemți. Da, de cei cu fabrica de hârtie din Bușteni, ei sunt autorii! Bine, că pe urmă românii au dărâmat-o și-au făcut-o la loc, după gustul lor, asta-i altă ciorbă; dar condamnarea la moarte tot românii i-au semnat-o, când au dat drumul la linia de telecabina de la Bușteni la Babele. Cine să se mai oprească la Caraiman?
În al treilea rând, cabana Caraiman e doar vârful aisbergului. Cabanele mor în toată țara, în toți munții, nu numai în Bucegi, iar motivele acestei sinucideri lemingiene sunt mult prea complexe pentr-un articol de-un sfert de pagină, așa că iată ce propun: hai să scrie fiecare aficionado, la redacție, despre cabana în agonie de care se simte cel mai legat. Câți munțomani am mai rămas în România? Zece mii? Cinci? O mie? Și o mie dacă suntem, e prea destul; nu cred că-s mai mult de-o sută de cabane cu totul, vii și moarte, la un loc. Uite, am început eu cu Caraimanul, continuă Grig cu care vrea el, apoi preia ștafeta un băiat din Oradea, să zicem, apoi unul din Vatra Dornei și tot așa. Le dăm gata până de Crăciun, dacă ne punem mintea cu ele!
Ce mă leagă pe mine de Caraiman? Nimic. Nu mi-a plăcut niciodată cabana ceea.
