Padibuz

Cum, ma? Nu stiti ce-i ala padibuz? Si mai aveti obraz sa-mi ziceti mie ca nu exista cuvantul asta, ca nu l-ati gasit in DEX?
Eroare, copii: padibuzul exista. Este un ciocan de plastic cu amortizor, un ciocan de jucarie. Termenul a fost inventat de Maximilian, omul care scria textele scenetelor jucate de Stela Popescu si Alexandru Arsinel (da, bine, stiu...). Iar sceneta cu padibuzul a fost jucata de ei, prin 1985, daca nu ma insel – acum, c-o fi c-un an mai mult sau mai putin...

La ce e bun un padibuz? Aflati in postul urmator. Sau, ma rog, asa cum apar ele pe blog, in postul precedent.

Istericale de primavara

Si azi sunt bursucit, da' ieri eram al dracului de si mai bursucit! Pai sa nu-ti bagi, vorba taranului?!

Intai de toate, smecherul de Paulica e in delta, la pescuit de stiuci: sta cu Doamne iarta-ma-n sus, se parleste la soare, suge din sticla de bere si da la peste. Trai! Io stau ca un sobolan in mansarda asta si scriu capodopere nemuritoare: “Trimite trei capace si poti castiga o sapca GRATIS!”. Misto meserie. Nu degeaba ne spune lumea “creativi” si ne exileaza prin mansarde: sa nu crape de invidie ceilalti angajati, d-aia! Fie-al dracu' daca n-a fost asa in toate agentiile prin care-am trecut eu: creatia, in pod sau in beci.

La Popescu (“Concepto”, pe numele lui de firma), era o halima intrega: creatia era repartizata in dormitor. Asta era partea buna. Partea rea: creatia eram eu singur. Va dati seama ce vesela mi-a fost munca la Concepto, toata ziua singur cuc in dormitorul lui Popescu!

Ieri vine Marcu (un coleg de jos) la noi si incepe sa puna la cale o mare iesire la Sarulesti. La crap! Taceam din gura, ca sunt nou aici, da'-n sinea mea fierbeam! Va dati seama: Sarulesti, balta de concursuri internationale la crap!

Toate ca toate, dar macar treaba sa fi mers. De lucru aveam, proiecte sunt, dar artul mi-a fugit in lume (la propriu!). Artul (de fapt o “arta”) era ok, dar i se luase complet: a vandut tot ce-avea, si-a luat copiii si barbatul si-a plecat in Franta, sa locuiasca intr-o rulota. Cool. Iar eu am ramas ca prostul, cu textele facute si fara layouturi pe care sa le pun. Pai sa nu-ti bagi, vorba taranului?!

Cand am plecat acasa vedeam negru in fata ochilor. Ies in curte, si peste cine dau? Peste Marcu! Ce facea Marcu?

Tragea cu arcul. 

Salammbo

E clar: sunt masochist. Tre' sa ma duc la magazinul de specialitate si sa cumpar niste bice d-alea, pe urma sa angajez o muiere d-aia specializata (milf?!) care sa ma mutileze in bataie. Pai?

Adica draguta de Ela imi cere sa-i recomand carti bune, i le recomand, iar eu ce citesc in tren? Salammbo, de Flaubert! Incredibil. Buninteles ca m-am plictisit de moarte (roman istoric; actiune: razboiul mercenarilor, in Cartagina, intre primul si al doilea razboi punic. Palpitant, nenica!), si n-am inteles nici pana acum in ce consta “capodopereitatea” acestei carti, pe care au laudat-o criticii de-a ajuns clasica. Mie unuia mi s-a parut slaba, prea bombastica, prea lunga si prea plina de cuvinte extrem de rare (Patapievici zis “Nea Romica” e mici copii pe langa Flaubert). Adica bombastica, ce sa mai vorbim!

Singura explicatie pe care mi-o pot da este ca franceza in care e scrisa e de inalta tinuta. Nu stiu, poate. Ceea ce stiu e ca, in traducere, nu se pastreaza nimic din “inalta tinuta”. E pur si simplu o carte greoaie si infatuata.

Acum intelegeti de ce am nevoie de-un padibuz? Da, ca sa-mi dau cu el in... Doamne iarta-ma de cel Viclean!

La Multi Ani!

Doamnelor, domnisoarelor si domnilor,

cu ocazia Zilei Nationale a Romaniei (singura sarbatoare legitima si legala a statului roman), va urez un sincer "La Multi Ani!" voua tuturor ca cetateni romani, indiferent de varsta, sex, religie, etnie, orientare sexuala, politica sau fotbalistica. In aceasta zi care ne uneste pe toti, las deoparte chiar si micile mele idiosincrazii, si zic si eu cum m-a-nvatat un evreu batran: La toata lumea bine!

Bahtalo,
Gika

Stiintaazi.ro

Aflu și eu la spartul târgului că există și români interesați de ceea ce se întâmplă în laboratoarele lumii, nu numai babe care se bat la coadă la agheasmă sau nătărăi scufundați în televizoare.

Auzi auzi, cică site-uri ca physorg.com, sciencenews.org, sciencedaily.com țin lumea la curent cu ce mai e nou, iar stiintaazi.ro face acest lucru și pentru români. Uite, mă, că nu dracul chiar așa de negru!

Stiintaazi.ro

Aflu și eu la spartul târgului că există și români interesați de ceea ce se întâmplă în laboratoarele lumii, nu numai babe care se bat la coadă la aghiasmă sau nătărăi scufundați în televizoare.

Auzi auzi, cică site-uri ca physorg.com, sciencenews.org, sciencedaily.com țin lumea la curent cu ce mai e nou, iar stiintaazi.ro face acest lucru și pentru români. Uite, mă, că nu dracul chiar așa de negru!

Doar bărbații știu ce-i prietenia

Vă semnalez un articol excelent al Luciei Terzea-Ofrim, care, citind o carte (Une histoire de l`amitié) a unei franțuzoaice (Anne Vincent-Buffault), și dat în sfârșit seama de ce prieteniile dintre femei nu merg, sau mai exact, de ce fetele, devenind femei, nu-și pot păstra prieteniile: pentru că n-au gena asta!

Glumesc, desigur. Dar recomand cu căldură textul Luciei – îl puteți citi aici.

Enjoy!

Ortodocși din toate țările, rușinați-vă!

Eu de când spun asta! De când tot zbier degeaba, ca prostul, acest adevăr care se vede și din spațiu: dintre toate bisericile creștine (din Europa), cele ortodoxe sunt cele mai înapoiate. În Ucraina, România, Bulgaria, Serbia, biserica ortodoxă e una dintre cele mai retrograde instituții. Însuși faptul că aceste biserici nu sunt percepute ca organizații private, ci ca instituții de stat, arată halul lor de fățărnicie. Dar nimic nu se compară cu mizeria morală și tupeul incredibil al ortodoxiei din Rusia și a celei din Grecia. Pe lângă ăștia, popii noștri români par de-a dreptul civilizați!

Pentru că eu am renunțat la orice fel de religie, nu am dreptul să critic; nu numai o biserică anume, dar nici religia în general, sau creștinismul în particular – ar fi ca și cum aș înjura echipa Steaua, eu nefiind microbist! Nu se face. Dar vă semnalez deasemeni un articol (tot în Dilema Veche!) al Simonei Sora. Titlul este edificator (Predica de pe Munte – mistere și urlete în țara sfântă), iar autoarea are credit moral în critica ei, pentru că este ortodoxă practicantă, mai mult, „oiță” din turma părintelui Iustin Marchiș, acest spiritus loci de la Stavropoleos.

Enjoy!

Arta conversației

După lupte seculare am reușit să citesc și eu cel mai cunoscut roman al Ilenei Vulpescu, romanul care a impus-o pe dumneaei ca scriitoare de prim rang în literatura română. Da, dar chestia asta se întâmpla prin anii optezeci! Acum, însă, în 2010, ce mai rămâne din „Arta conversației”?!

Păi aș zice că romanul ăsta, care acum 30 de ani a părut „genial”, e acum un roman bunicel, fără să strălucească prin ceva deosebit. O să mă întrebați de ce sunt așa dur cu biata carte? Ce mi-a făcut, săraca, de sunt rău cu ea?

Asta în caz că nu întrebați, în clasica gândire: „Cine p. mea ești tu?!”. Aici răspunsul e simplu: sunt unul care a citit cartea. Așa că am dreptul să vorbesc despre ea. Cine îmi dă dreptul ăsta? Eu mi-l dau, bunînțeles. E o țară liberă.

Primul defect: e roman „cu cheie”. Pentru cine nu știe, sau a uitat, așa se scria în comunism: băgai un personaj cu un nume oarecare, dar în el era de recunoscut un individ anume, trăitor în epocă. Așa a făcut și Marin Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni” când i-a băgat în carte (fără nume, dar transparent) pe Ceaușescu (personaj pozitiv) și pe Eugen Barbu (negativ). Așa au făcut mulți. Necazul cu metoda asta, a scrisului cu cheie, e că „cheia” moare odată cu indivizii respectivi. Habar n-am pe cine a vrut să „sugereze” autoarea prin personajele Alexandru Bujor (negativ) și Ileana Sachelarie (pozitiv), dar, indiferent cine ar fi fost „modelele” acestor personaje, acum oamenii ăia sunt morți. Și mai rău: sunt uitați!

Al doilea defect: e presărat cu înțelepciuni. A presăra acțiunea cu înțelepciuni e o tentație irezistibilă pentru scriitori, cel puțin pentru cei de atunci. Și pentru mine a fost o tentație la fel de irezistibilă: „Berile de Aur” geme de atâtea înțelepciuni (penibile...) câte am presărat pe-acolo. Acum știu că m-a luat apa, și n-aș mai scrie așa. Atunci însă... n-am putut să rezist ispitei. Dobitoc!

Exemplificare: ca să nu vorbim în deșert, iată o pildă (imaginară) de „a presăra înțelepciuni”; să zicem că un personaj povestește ceva (cum a fost la piață, cum a fost în armată, cum a fost la bordel, etc), și la un moment dat se întrerupe din poveste și începe s-o dea pe filozofeală, să explice el „cum devine chestia”: femeile... barbații... viața... moartea... dragostea... istoria... maturizarea... arta... bătrânețea... Dumnezeu... etc, ați prins ideea. Penibil. Da, dar așa se scria atunci, când nu era internet, să afli imediat ce te interesează! Pe vremea ante-informatică, scriitorii se complăceau în a se juca de-a înțelepții în romanele lor, uitându-și condiția reală: cea de făcători de povești. Nici mai mult, nici mai puțin. Cel puțin din acest punct de vedere, Sven Hassel sau Sandra Brown sunt „mai scriitori” decât Dostoievski!

Al treilea (și ultimul) defect: Ileana Vulpescu își exagerează feminitatea. Eroina ei (Sânziana Hangan), la 40 de ani și cu doi copii, este curtată, iubită și cerută în căsătorie de 8 (opt) bărbați (însurați, burlaci, văduvi, divorțați, vii, morți, nu contează). Bine, știu și eu că visul secret al oricărei femei este „să aibă de unde s-aleagă” și că madam Vulpescu, ca orice scriitor de valoare, își explorează propriile obsesii; dar, totuși, parc-a tras prea tare de ancoră! Nu strica să mai taie coada vulpii...

Al patrulea defect al cărții (ăsta chiar că-i ultimul): e prea lungă! Autoarea nu știa vorba din bătrâni: „Cu cât o carte e mai groasă, cu atât găsești mai multe prostii în ea”?! Păi, generația de scriitori români care a început să publice după 2000 știe lecția asta ca pe Tatăl Nostru!

Da, știu și eu de „Orbitor” și „Derapaj”. Dar, credeți-mă, nu „cărămizile” astea sunt cele mai citite. Chiar dacă sunt (poate!) cele mai bine vândute.

Cum zicea Neagu Djuvara, când visa că lucrarea lui va avea succes: „Da, voiam să fie celebru, dar parcă nici bogat nu strica”. Mare om, mare vorbă!

Ce ziceam? A, da, de Ileana Vulpescu și de cartea ei. Ce să zic, citiți-o, dacă aveți timp destul, într-o vacanță. Dar dacă e să m-ascultați pe mine, mai bine cumpărați „Teodosie cel Mic” sau „Degete Mici” – astea sunt mari romane, nu Arta Conversației!

Ultimul post despre Adrian Marino

Gata, încă un post şi vă las în pace cu Marino ăsta – cred că v-aţi săturat de el ca de mere acre. Da’ ce vreţi acuma: tipul a fost mare în cultura română, care e cam mică de felul ei. Merită şi el nişte răhăţişuri de postări pe blog, păi ce mama dracului!

Stând domnul Marino strâmb şi judecând drept, a formulat (pe când trăia) şi ne-a lăsat cu limbă de moarte problema esenţială în privinţa „sentimentului românesc al fiinţei”. Concret: de ce românii (sau „rromânul” cum zice scumpa noastră preopinentă Aida) sunt atât de plini de defecte? De ce, între alte popoare europene, românii se disting prin uimitorul lor spirit contra-productiv? De ce România e o ţară cvasi-neguvernabilă, iar haosul pare atotstăpânitor? Enfin, de ce acel groaznic „Ils sont admirablement désorganisés” al lui Henri Berthelot, cel mai dur şi mai exact diagnostic al românilor?

Răspunsul lui Marino: datorită profundei ruralităţi încetăţenite în „caracterul naţional” al acestui popor. Mai exact, Marino dezvoltă pe zeci şi zeci de pagini (plictisitoare!) o idee pe care Radu Gheo a expus-o elegant într-un mic eseu de o jumătate de pagină (anul trecut, în Dilema Veche): fundamental, românii sunt ţărani transplantaţi la oraş. Deşi duc o viaţă citadină, reflexele lor sociale sunt funciar ţărăneşti. Pur şi simplu, o problemă de timing: aşa cum „the naked ape” (omul) a evoluat milioane de ani ca fructivor nomad, iar apoi a fost „aruncat” într-o existenţă de carnivor teritorial (cu toate dificultăţile de adaptare care decurg de aici: aparenta nebunie războinică a speciei noastre) – tot aşa, românii au evoluat mii de ani ca „cetăţeni” ai unor mici comunităţi rurale, izolate, primitive; apoi, într-un timp istoric mult prea scurt, au fost „aruncaţi” într-o existenţă citadină, metropolitană, ale cărei reguli de de comportament n-au reuşit să şi le însuşească în mod profund, organic.

Faptul că regimul comunist a procedat la asasinarea celor (puţini) care asimilaseră valorile „burgului”, iar apoi a trecut la repopularea oraşelor cu noi ţărani dezrădăcinaţi, n-a făcut decât să agraveze fenomenul şi să-l facă cu atât mai evident; dar el exista şi înainte de comunism şi-ar fi existat şi fără comunism. Accidentul istoric comunist n-a făcut decât să „scoată la lumină” uriaşul decalaj istoric pe care unele popoare din Est (românii, bulgarii, ruşii, ucrainienii, sârbii) îl au faţă de popoarele îm-burghezite (cu reflexe de orăşeni) ale Europei. Sau, cum zice Radu Gheo: ei sunt deja burghezi, noi suntem încă burgărani (burghezi-ţărani). De aici, drama - vorba unui mare om...

Nu ştiu cum se potriveşte altora, dar pe mine alde Marino m-a citit perfect. Nici picat cu ceară n-aş fi admis că-s bolnav de ţărănie... dar în faţa evidenţei...

Escadrila Albă

Am citit o carte scoasă la Editura Vremea („Escadrila Albă”, de Daniel Focşa, ISBN 978-973-645-303-8), care mi-a plăcut foarte mult, în special pentru informaţia istorică absolut inedită, cel puţin pentru mine: peripeţiile câtorva tinere aviatoare din România, în al doilea război mondial. Fetele aveau pe mână cateva mici avioane de fabricaţie poloneză (!), vopsite iniţial în alb, cu semnul Crucii Roşii (pe urmă le-au re-vopsit în kaki, că ruşii nu respectau convenţiile de la Geneva – ca şi nemţii dealtfel, între noi fie vorba); cu răgăoacele astea zburătoare, fetele au executat sute de misiuni de transport al răniţilor din prima linie. Relatările lor sunt fascinante (aterizări forţate în stepa calmâcă, necazuri cu aviaţia sovietică de vânătoare, poveşti de dragoste cu ofiţerii germani şi români, tragedia „alianţei” finale cu ruşii, ş.a.m.d.), iar ritmul cărţii este foarte alert, dintr-un motiv simplu: autorul se abţine să se bage în seamă. Le lasă pe eroine (aflate acum la vârste de peste 90 de ani: Mariana Drăgescu, Stela Huţan-Palade; sau trecute în nefiinţă: Nadia Russo-Bossie, aka „Rusoaica Albă”...) să povestească, el doar aşează lucrurile cap la cap, şi mai dă ici-colo câte o lămurire, pentru cititorii care nu le prea au cu subiectul (amănunt amuzant: cartea este subintitulată „O istorie subiectivă”! Corect! Că de d-alea „obiective”, sovietice sau americane, sunt sătul până-n gât!). Iar pozele alb-negru, recuperate de prin arhive personale, scăpate cine ştie cum din „iepurările” comuniste, sunt sarea şi piperul cărţii: vă zic sincer că mie mi-au dat lacrimile când le-am văzut!

Lacrimi patriotice, bunînţeles...

Dacă tot nu v-am convins, vin acum cu asul din mânecă: prefaţa e scrisă de Neagu Djuvara, participant el însuşi la respectivul război (campania Odessei). Ei... ?

Jurnalul revoluţiei cubaneze

Recunosc de la bun început: scriu acest post numai şi numai din răutate. Citesc acum una din cele două cărţi lăsate în urma lui de „El Comandante” Che Guevara (cealaltă e „Jurnalul revoluţiei boliviene”), şi grohăi satisfăcut că porcul a murit cum a murit, adică vai de capul lui. Acelaşi sfârşit (ba chiar de un milion de ori mai rău) îl doresc tuturor comuniştilor, dar în mod special celor francezi.

Nu ascund totuşi că nemernicul avea talent literar. Nu cine ştie ce, dar orişicât. Ergo, „Jurnalul” se citeşte cu plăcere, chiar şi de către mine, un maniac anticomunist până la moarte (şi dincolo de ea).

Spicuiesc două pasaje din eroicul război de gherilă purtat de rebelii comunişti în munţii Sierra Maestra din Cuba (păcat de munţi, ei n-au nici o vină):

„Planul nu a putut fi dus până la capăt, pentru că era prea greu pentru oamenii care nu cunoşteau zona şi nu aveau prea multă experienţă. Ramiro şi-a pierdut o parte din oameni în acea noapte şi a ajuns destul de târziu, iar maşina nu a plecat până la urmă, şi la un moment dat, nişte câini au început să latre tare în timp ce trupele noastre îşi ocupau poziţiile.” (pagina 109, capitolul „Atacul din Bueycito”).

„Câteva avioane de recunoaştere zburau pe deasupra, la o înălţime foarte mare, şi, ca să fim siguri, ne-am oprit într-o magazie ca să-i îngrijim pe cei trei răniţi: unul avea umărul sfârtecat de un glonţ, iar vindecarea era destul de grea; celălalt avea o rană la mână provocată de o armă de calibru mic şi cel de-al treilea un cucui în cap, făcut de copitele catârilor din cazarmă care se speriaseră şi loviseră în toate părţile.” (pagina 110, idem).

Ăştia eroi revoluţionari, măi fraţilor capitalişti! Păi dacă nu-i sabotau căţeii şi catârii, comunismul triumfa în lumea întreagă şi praf s-alegea de capitalismul nostru!

Tradiţia critică şi recursul la autoritate

Cele două tipuri de argumentaţie apar în orice discuţie purtată de oameni, la orice nivel: ciorovăială de beţivi, ceartă pasională de îndrăgostiţi, sictiruri reciproce pe bloguri, dezbatere parlamentară sau controversă ştiinţifică. Ca să vezi! Suntem diferiţi, da’ la fel ne luăm la harţă.

Bref: „recursul la autoritate” e vorba aia de seamă, de tipul „aşa a zis cutare!” (Aristotel, Isus, oamenii de ştiinţă britanici, domnul Iliescu, mama lu’ Mădă, etc). O variantă a acestui argument este: „cutare a zis că X. Tu cine eşti, ca să zici că non-X?!”; sau, simplificat: „cine pula mea eşti tu?”.

Tradiţia critică (întâlnită de obicei la copiii foarte mici şi la savanţi) e de tipul „da’ de unde ştii?”, cu varianta (savantă) „lasă-mă să verific”. Acest argument cunoaşte mai nou o adevărată renaştere, prin apariţia dispozitivelor blackberry, care permit „verificarea” în timp real, la cârciumă („stai să mă uit pe wikipedia”). Naşpa e că, în felul ăsta, o discuţie îşi cam pierde din spontaneitate şi farmec; dar, pe de altă parte, câştigă în calitate şi e mai puţin probabil să degenereze în insulte reciproce – ceea ce se întâmplă cam prea des la români.

Mai există, desigur, şi un al treilea tip de argument: îmi place / nu-mi place. Dat fiind că argumentul ăsta nu este discutabil, îl lăsăm deoparte.

Unde vreau s-ajung? Păi vreau să mă explic în privinţa faptului că vorbesc tot mai puţin (şi mai evaziv) la ieşirile cu amicii. Deşi schimbarea mea de paradigmă e pusă pe seama faptului că m-aş fi lăsat de bere (Doamne apără şi păzeşte!), adevărul e că nu-mi mai vine să cârâi la nesfârşit, cu doar două abordări posibile: fie omor discuţia cu blackberry-ul cuiva, fie îndur iar şi iar interogaţii penibile în privinţa identităţii mele („Cine pula mea eşti tu?”).

Mai bine îmi iau bere şi-o beau singur acasă. Măcar mă conversez cu cineva inteligent. Dar mai nou nici asta nu mai ţine, că mă suspectează lumea de alcoolism.

Cum o dai, nu e bine!

Om slab

Am terminat în sfârşit cărţoiul lui Adrian Marino (“Viaţa unui om singur”), în urma cărei lecturi am rămas cu câteva impresii. Puternice, nimic de zis. Le-aş fi scris, dar am dat peste articolul Acest Marino care ne amuză, al lui Cristian Ghinea, şi am renunţat: Ghinea a simţit cartea lui Marino cu mult mai bine decât mine şi a scos un text mult mai clar decât aş fi scos eu. Aşa că renunţ să mă bag în seamă – dacă vreţi să ştiţi ce e cu „scandalul Marino”, citiţi articolul din Dilema Veche şi vă lămuriţi. Dacă nu, nu.

Pe de altă parte, sunt câteva lucruri pe care vreau să le zic. Să le observ, adică. Mai întâi, lipsa totală de umor a lui Marino. Omul ăsta (sorry că eşti mort, maestre, şi nu poţi să te aperi) pare că nici n-a auzit despre aşa ceva – şi doar era român etnic! Incredibil.

Doi la mână, strania lui lipsă de talent literar. De necrezut: un om care şi-a petrecut viaţa scriind! Cum se poate asemenea lucru?! Nu zic că Marino scrie rău sau slab, dar scrie profund plicticos şi repetitiv. Extraordinar de ciudat. Avea dreptate George Călinescu, fostul lui maestru: „De ce nu te-ai făcut dumneata inginer?”.

Alt lucru care m-a izbit, pe mine personal: citind cartea asta, realizez pe de-a-ntregul că armonia între oameni (ca să nu zic „pacea”) nu are nici o şansă. Sunt de acord cu toate, cu absolut toate ideile politice, sociale, economice şi istorice expuse de Adrian Marino – şi cu toate astea omul îmi e total dezagreabil. Caracterul lui îmi face silă. Probabil că pe el l-ar fi făcut să vomite caracterul meu, entre nous fie spus. Îi admir viaţa, voinţa, încrederea în sine, puterea de muncă, curajul de a fi singur împotriva tuturor, dispreţul pentru funcţii, pentru bani şi pentru „recunoaşterea oficială”, patriotismul lui foarte special, greaţa pentru naţionalismele de orice fel (român, maghiar, francez, american), cerbicia cu care şi-a apărat ideile proprii (atât împotriva comuniştilor români cât şi a celor francezi), nereliogizitatea, iconoclasmul înrăit, „maestrofobia”... şi totuşi omul ăsta nu mi-ar fi fost niciodată prieten. Iar ura iraţională cu care îl urmăreşte pe Gabriel Liiceanu de-a lungul a 526 de pagini (cât are cartea) spune multe.

Concluzie: un om puternic e totdeauna foarte singur. Pentru că nu admite egali, ci doar supuşi, sclavi, admiratori, elevi, subordonaţi. „My way or highway” pare să fie deviza caracterelor puternice. Cam trist, dar când te crezi unic, asumă-ţi singurătatea.

Concluzie doi: eu sunt un om slab. Chiar foarte slab! Iar judecând după numărul de prieteni, cel mai slab.

Comparatista se întoarce

Prietenul nostru, colegul nostru, dragul nostru Stele demonstrează iaraşi cât este de mărunt, meschin şi obtuz: ce-a înţeles el din povestea cu Luana comparatista?

El a înţeles următoarele: că omul care vine din Germania şi spune că-i o ţară admirabilă (prosperă, curată şi bine administrată), nu „se laudă” (cum am zis eu), ci „spune adevărul”. Incredibil!

Cum poate fi cineva atât de pigmeu, explicaţi-mi şi mie? Adică eu, în mintea mea ceţoasă şi patriotardă, susţin că România e mai prosperă, mai curată şi mai bine administrată decât Germania... ?! Asta a înţeles el din câte am zis eu acolo, străduindu-mă (cu succes limitat, se vede) să fiu cât mai exact în diagnostic?!

Bravule, batrânule şi inocentule meu amic, nu asta am spus. Altceva am spus. Anume, că majoritatea discuţiilor între doi oameni nu au ca scop schimbul de informaţii, ci stabilirea unei ierarhii. Care dintre cei doi ocupă o poziţie socială mai înaltă, care e „mai alfa”. Ăsta e scopul majorităţii discuţiilor. Cunosc foarte puţine excepţii de la această regulă, dintre care cea mai cunoscută e prietena noastră colega noastră doamna Adinescu: discutând (ceva, orice, nu contează), ea încearcă totdeauna să afle de la interlocutor informaţii – personale, generale, utile, bârfe simple, orice – şi nu să arate cât e ea de alfa. Pe scurt, Adinescu preferă să discute ca o negustoreasă şi nu ca o boxeriţă. Bravo ei, o văd ca pe un model de urmat.

Repet: din punctul meu de vedere, oamenii sunt o specie inteligentă, nimic de zis, dar în fond o specie animală ca orice altă specie animală a planetei. Cu pachetul de instincte pe care îl are fiecare specie. Fiind o specie gregară, şi noi avem în pachetul de instincte acest principiu fundamental: statutul social trebuie permanent apărat şi, pe cât se poate, permanent îmbunătăţit. Adică eu, ca beta, mereu îl atac pe gama şi mă apăr de alfa (sau invers, dacă sunt în ascensiune socială). Ce e aşa de greu de înţeles, Stele dragă?

Şi be mic: nu mai confunda lăudăroşenia cu minciuna. „Eu nu mă laud, eu spun adevărul” – am auzit fraza asta de la zeci de proşti care făceau spume la gură lăudându-se. Unii minţeau, alţii nu: pus şi simplu, repetau la nesfârşit unele adevăruri (despre ei înşişi) care îi avantajau, care îi puneau (credeau ei), în lumină bună, într-o poziţie dominantă.

Dominantă pe dracu’. Statutul nu-l obţii dând din gură. Sau dând-o pe grafomanie, după vorba ta.