Jenseits von Gut und Böse

Ori de câte ori aud pe cineva din ”corul bocitoarelor” (pe taică-meu, pe Ovidiu, pe Nea Miai, pe Aida, pe Iulius, pe foarte mulţi alţii) susţinându-şi punctul de vedere (”Ne îndreptăm spre catastrofă, totul merge din rău în mai rău, în curând o să se surpe şandramaua, ascultă-mă pe mine! Nu e nimic de făcut cu poporul ăsta, poate doar bomba atomică!”), mă întreb şi eu ca Ştefan al lui Parizianu: pe ce te bazezi?

Dar pentru că mă mulţumesc să mă-ntreb în gând, evident, nu mă aude nimeni şi deci nu primesc nici un răspuns. Aşa că încerc să-mi răspund singur la întrebarea: cum disting oamenii ăştia binele de rău cu atâta siguranţă (lucru de care eu sunt perfect incapabil)? Care sunt criteriile folosite, criterii ce mie îmi scapă în totalitate?

După mintea mea, par să fie patru sau cinci criterii:

1. Criteriul spaţial (”criteriul vecinului”): când vrei să-ţi dai seama dacă-ţi merge bine sau rău, te uiţi peste gard, la vecin, şi-l iei ca termen de comparaţie. La nivel de ţară, aş zice că acesta e un criteriu favorabil: din cinci vecini, stăm mai bine ca trei, la fel cu al patrulea şi mai rău decât al cincilea.

2. Criteriul temporal (”criteriul bunicului”): iau ca termen de comparaţie un interval istoric din trecut. Nici aşa n-am sta chiar rău: au fost perioade bune şi stabile în cursul domniei primului Carol, dar au fost atunci şi belele foarte mari (care acum nu mai sunt, c-au venit altele, moderne!). Cică şi prin 1938 ar fi stat România ceva mai binişor, dar atunci era dictatura celui de-al doilea Carol. Acum îl avem pe cap pe Băselu, care, orişicât, până acum n-a omorât pe nimeni, chiar dacă la femei şi băutură îl talonează strâns pe Cărluţă.

3. Criteriul personal (”criteriul Şerbănică”): iau ca reper starea mea personală. Îmi merge mie bine, atunci e bine! Îmi merge mie rău, atunci e clar: catastrofa ne paşte! Evident, Şerbănică este un amic ce a votat cu Năstase în 2004, dând băieţilor următoarea explicaţie: ”Ce vreţi mă, dacă mie mi-a mers bine cu comuniştii ăştia!”. Irefutabil.

4. Criteriul ideal (”criteriul Thomas Morus”): stau eu aşa, cu capu-ntre urechi, şi mă gândesc la cum ar trebui să fie, ca să fie bine. Nu doar pentru mine, ci pentru cât mai mulţi, preferabil pentru toţi. După ce m-am gândit, dau din mine o Utopie, de obicei sub forma unui sistem: Platon, Campanella, Morus, Marx, Hitler, başca milioarde de alţii mai mici au încercat figura asta. Ce-a ieşit de fiecare dată, am văzut (Morus a murit nevinovat, d-aia am dat criteriului numele lui!). Din punctul meu de vedere, criteriul ăsta e teribil de distructiv când e aplicat de nişte oameni grăbiţi, şi teribil de constructiv când e aplicat cu răbdare: în fond, şi Uniunea Europeană e rezultatul unui proiect idealist!

5. Recursul la autoritate: nu prea sunt sigur că şi ăsta ar fi un criteriu, d-aia nici nu i-am zis aşa. Pur şi simplu, când vreau să disting între bine şi rău, îl întreb pe unul a cărui părere o respect. În cazul României, să zicem că individul respectiv ar fi un călător inteligent, care a vizitat toate ţările şi ştie ce vorbeşte.

Da’ de unde să scoţi aşa ceva, de unde autoritatea supremă, la care să faci recurs? Nu e mai bun internetul, viu atunci şi-vă întreb, amici…?!