A venit vremea să recunosc: sunt mai prost ca Moş Gerilă. Tâmpenia mea frizează demenţa sau geniul (încă nu m-am hotărât). Cum, mă? Cum să nu ştiu de reforma lui Kosîghin?!
Incredibil, dar adevărat: până azi, habar n-aveam de aşa ceva, sau de Kosîghin în general. Stăteam, frumos, cu capu-ntre urechi, şi-mi imaginam că „dezgheţul” din primii ani ai lui Ceauşescu a fost, aşa, un miracol al istoriei, sau poate o intuiţie extraordinară, aproape de revelaţie, cum numai un ţaran poate avea (e vorba de acelaşi Ceauşescu).
Ei bine, s-a-nchis cutia cu maimuţe: „cei şapte ani graşi” (1965 - 1971) de care tot pomeneşte taică-meu, şi care l-au făcut să-şi păstreze ideea lui fixă („Comunismul poate fi bun, dacă e bine aplicat”) au fost varianta românească ai reformei lui Alexei Kosîghin. Care, evident, a fost implementată de la Moscova în toate provinciile imperiului sovietic. Din care, vai, făcea parte şi ţărişoara mea, cu ceauşescul ei cu tot.
Credeam că măcar odată şi-a scris şi România istoria în stil propriu. M-am păcălit. Ca de obicei, a urmat punct cu punct şi pas cu pas moda de la Înalta Poartă. Deci, ca român, mănânc căcat, când mă bat cu cărămida-n piept pe motiv de „Ca la noi, la nimeni!”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu