Nu se merită

Reiau, ca să fie treaba oablă: prin termenul „ţigan” nu desemnez o persoană de etnie romă, ci un individ care îşi duce viaţa în comunităţile închise (triburi? clanuri?) în care trăiesc o parte a membrilor acestei etnii. A fi ţigan nu cere o anumită culoare a pielii, ci un anumit mod de viaţă. Şi împărtăşirea unor cutume stricte, moştenite direct din epoca de piatră (instituţia bulibaşei, a staborului, a căsătoriilor între copii, etc). „Ţigănia” este o structură socială complexă, complet neintegrabilă în modernitate, dar care oferă membrilor ei acel „cocon protector” de care vorbeam.

Bun, dacă am terminat cu teoria, să trec la concret. „De ce nu vor ţiganii să se civilizeze?”, se întreabă oamenii din toată Europa. La fel cum mă întrebam eu de ce nu vor sedefiştii din San Francisco să iasă din gunoi (l-am urmărit câteva străzi pe domnul din imagine, am o mică poveste. O scriu altă dată). Cred că răspunsul este acelaşi pentru ambele întrebări: nu se merită.

Propunându-le ţiganilor să se civilizeze, societatea le oferă un „târg”: părăsiţi modul vostru de viaţă şi adoptaţi-l pe al nostru (exact ce le propune şi sedefiştilor - băieților și fetelor Sans Domicile Fixe, adică). Ambele categorii răspund (majoritar): „Nu, mersi, nu se merită”. Noi nu înţelegem acest răspuns, cu toate că e perfect logic (şi corect!). Hai să construim iarăşi un exemplu:

Sunt ţigan, am 30 de ani, n-am acte, n-am muncit niciodată, nu ştiu să fac altceva decât să-mi trimit copiii la cerşit sau să terorizez o anumită comunitate de non-ţigani. Bani n-am, dar „mă descurc” (mai fur câte-o găină, un portofel, mai „ţin tira” pentru un hoţ profesionist, etc). La un moment dat, mă îndrăgostesc de-o non-ţigancă (mulţumesc, Mircea Cărtărescu!) şi decid să renunţ la ţigănie, să devin şi eu cetăţean ca oricare, non-ţigan. Ce fac?

Păi, întâi de toate, îmi fac acte de identitate. Nu este uşor, dar nici imposibil: trec de etapa asta. Apoi îmi caut de lucru: altceva decât muncitor necalificat nu mi se oferă (salariul minim pe economie). Urmez nişte cursuri de alfabetizare (nu ştiu, există aşa ceva?), şi fac eforturi eroice de a învăţa de la gagica mea codul comportametal al non-ţiganilor. Reuşesc toate astea (!). Sunt şi eu acum un cetăţean normal, cu destinul (bune şi rele) al oricărui om obişnuit din Europa.

Bun. Ia să vedem ce-am pierdut şi ce-am câştigat în afacerea asta: muncesc pe brânci pentru un salariu de mizerie, nu am prieteni cu care să stau de vorbă, nu mai bat pe nimeni, joc permanent un rol (asta mă distruge psihic), şi experimentez singurătatea emoţională, senzaţie familiară unui non-ţigan, dar nouă şi inumană pentru mine. Singura mea raţiune de a trăi este femeia pentru care am făcut toate astea. Dacă ea pleacă, eu mă sparg ca un balon de săpun. Idem, dacă mie-mi trece dragostea.

Cum era înainte, în ţigănie? De muncit nu munceam, frecam menta toată ziulica, copiii şi nevasta îmi produceau mălaiul, mai băteam pe careva din când în când (poate nu ştiaţi: a produce suferinţă cuiva este o plăcere pentru foarte mulţi oameni, dar asta nu se admite niciodată. Nici chiar psihologii nu recunosc deschis, să zică „Da, a tortura este o activitate care provoacă plăcere torţionarului”. Copiii ştiu asta instinctiv, dar, mai târziu în viaţă, uită. Primitivii, însă nu uită), stăteam zile întregi cu ţiganii mei la băut şi spart seminţe, eram eu însumi, nu eram niciodată singur (pentru ţigani, singurătatea e un chin). Eram, cum s-ar spune, un om fericit. Şi m-am vândut singur, ca prostul! Păi, la ce bun?!

Concluzie: cât timp ţiganilor nu li se oferă alt „târg social”, ei se vor crampona de ţigănie. Pur şi simplu, alternativa „nu se merită”.