Nea Cata si aninul

Pe “terenul” de fotbal din spatele blocului D 23 (cartierul Berceni, ultracentral), crescuse, dracul stie cum, un nenorocit de anin (alder, pentru astia care nu mai stiti romaneste, Alnus glutinosa, pentru astia care le-aveti cu taxonomia). Acum, “terenul” nostru de fotbal nu era deloc de fotbal, era un playing ground pentru copilasi, dar fiind amenajat in stil comunist si deloc intretinut, devenise un maidan plin de praf din care se itea, ici-colo, cate-o ruginitura: una fusese balansoar, alta fusese gard de catarat… acum nu mai erau utilizabile pentru copii, dar pe noi ne incurcau teribil la fotbal, desi cate una mai putea fi folosita ca “bara” (cealalta bara fiind improvizata dintr-un pietroi). Ei bine, in acest desert prafos, in acest decor Mad Max, crescuse un anin.

Nu inteleg cum. Aninul creste pe langa ape si in masiv compact, nu e-un arbore care sa “emigreze” (ca voi sau ca plopul, de exemplu; poate d-aia si l-au ales polonii de “copac national”, ca sa descurajeze emigrarea si depopularea tarii!). Against all odds, acest anin crescuse. Mari minunile lui Dumnezeu!

Dar, ca orice copac de marginea apei, si asta isi lasase ramurile sa atarne spre pamant, macar ca acum nu era cazul, ca n-avea de ce apa sa dea, doar de praf. Numai ca pe noi crengile alea plecate ne deranjau teribil in timpul meciurilor: ori de cate ori trebuia sa treci cu mingea pe langa copac, in dribling sau in alergare, erai nevoit sa te apleci de sale ca disperatul, ca altfel luai in plin crengile alea si te rasturnai cu roatele in sus, de rasul picimanilor de pe tusa (accident care s-a intamplat nu doar o data, si nu doar mie). Azi asa, maine asa, pana am decis sa luam masuri. Nea Cata si cu mine, buninteles.

Planul era simplu: asteptam o noapte fara luna, sparlim bomfaierul lui taica-meu (eu), cu care taiem crengile de la baza (Nea Cata), apoi ne cataram in anin si le taiem si p-alea mai de sus (eu). Dar, in noaptea fatidica, Nea Cata si-a luat cafteala si a fost consemnat in casa (nu stiu ce boroboata facuse), asa c-a trebuit sa decid daca merg la risc, fara nimeni care sa-mi tina de sase, sau o las pe alta data. Mi-am asumat riscul. A mers, am taiat in timp util toate ramurile care ne stinghereau; cand bosorogii comunisti, insomniaci, care spionau de la ferestre, au apucat sa-si traga pantalonii de pijama si sa coboare ca sa ma “duca la militie” (?!), eu terminasem treaba si-o tulisem. Ma uitam pe geam, din camera mea: jumatate de noapte au misunat bosorogii pe-acolo, doar-doar s-o intoarce criminalul, sa puna mana pe el. Ii auzeam vorbind: “Au mutilat pomul! Animale! Eu p-astia i-as omori direct!”.

La urmatorul fotbal, Nea Cata si cu mine (care trebuia sa ne prefacem ca nu stim nimic), am avut, in soapta, urmatorul kafkian dialog: “Ce zici, Nea Cata?”. “Proasta treaba, Nea Mihaita”. “Cum, ba, Nea Cata?” (eram stupefiat). “Pai ce-am vorbit noi?”. “Pai ce-am vorbit?”. “Pai n-am zis ca sa taiem crengile ca sa nu ne mai incurce la fotbal?”. “Pai nu le-am taiat pe toate?!” (stupefactia mea luase proportii galactice). “Da’ p-asta n-ai vazut-o?”, zice Nea Cata. Ma uit ca boul. Eram la un metru de anin si ma uitam la el. Nu vedeam nicio creanga pe care s-o fi ratat. Nu ERA nicio creanga pe care s-o fi ratat. Poate Nea Cata innebunise?! S-au mai vazut cazuri. “Care, Nea Cata?”, intreb eu cu blandete (nu e frumos sa razi de omul suferind, de!). “Asta, uite, asta, asta!”. Ma uit iar. Nu era nicio creanga. Ma duc mai aproape, dau rotocol copacului. “Care creanga, Nea Cata?”. “Uite, ba, asta, asta, asta!”. Lui Nea Cata aproape ii dadusera lacrimile de furie: cu degetul aratator imi arata un spatiu vid, in care nu era, evident, nicio creanga. Ma uit la el, ma mai uit odata la copac, iar la el, iar la copac, imi vine o idee: “Nea Cata, uite ce te rog: pune mana pe creanga aia pe care zici c-o vezi!”. Fara sa ezite, Nea Cata face un pas inainte si-si lipeste aratorul de copac: “Uite, ba, asta! Acum o vezi?”.

Intelesesem, in sfarsit: “Pai, Nea Cata, ala-i copacul, aninul, nu e-o creanga!”. Nea Cata se prinde si el care fusese natura neintelegerii si-mi raspunde, botos: “E, pe dracul! E creanga toata ziua: ce, n-are frunze? Ca doar frunzele cresc pe crengi, nu direct pe copaci!”. Pe urma da-i, si razi, si razi.

Tot Nea Cata, in concluzie: “Radem noi, Nea Mihaita, radem, dar daca te prindeau mosii aia, radeam numai eu! Sau, ma rog… eu si aninul!”.