Nea Cata si toporul

In lumea foarte mica (sase scari de bloc!) pe care incerc s-o fixez aici in scris, cat de cat, macar sa avem o scuza (cei care-avem nevoie de ea…), exista un principiu simplu: “centrul” fiecarui mic univers era scara cu cei mai multi copii. Nu stiu care era aceasta in blocurile (dusmane!) D6 si D5, dar in D23 era scara E. Ia sa enumeram pe copii: la parter ii avem pe Sandrino si sor-sa (nu mai stiu cum o chema!), iar vis-à-vis, pe palier, pe Adrian si pe frati-su (al carui nume deasemenea imi scapa). La etajul unu locuiau, fata-n fata, Laura si Bogdan (plus sora-sa mai mare, recluzionista). La etajul doi le avem pe surorile Lena si Yuyu, vecine de palier cu Misteriosul Petrov (nu pot continua cu amanunte, ca doar d-aia era “misterios”!). La trei statea Catalin Sarpe, mult mai mare ca noi, iar vis-à-vis Emanuel Medisanu, fiu unic al straniilor sai parinti. La patru il avem pe Nea Cata, vecin de palier cu Floriana, stapana temporara a catelului Ursi (voi dezvolta aceste personaje in alt post).

Aparent, toti eram egali. Din punctul meu de vedere de acum, vreau sa zic: eram niste copii de diferite varste, locuitori ai unui bloc amarat dintr-un cartier amarat al unui oras amarat, capitala a unei tari foarte amarate. Totusi, noi nu ne simteam asa, nu ne simteam egali: intre noi erau ierarhii foarte bine definite, bazate insa pe niste criterii nu prea clare. Intre aceste “criterii”, unul era si statutul parintilor. Statutul nu era nici strict social, nici strict profesional, nici strict material, ci o combinatie a tuturor acestora, plus un inefabil je ne sais quoi pe care habar n-am sa-l definesc, dar pe care pot sa-l exemplific prin povestea de mai jos.

Emanuel avea, datorita parintilor sai, unul din locurile cele mai de jos in ierarhie: maica-sa era bolnava psihic, taica-su era alcoolic, iar Emanuel suferea de obezitate infantila. In plus, era un copil hiperprotejat, iar asta e ceva inexcuzabil in lumea cruda a baietilor. Iata:

Jucam “Pase, pase, gol” la bara de covoare de la scara E. Cum s-o fi intamplat, sarmanul Emanuel (oricum nu prea indemanatic) s-a impiedicat de piciorul unui adversar si a dat cu botul de asfalt. Cum el era greu, iar reflexul de a se sprijini pe maini in cadere nu-l avea, s-a ridicat de acolo zbierand si cu nasul plin de sange. Taica-su il supraveghea de la geamul bucatariei. Cand l-a vazut in halul ala, a-nceput sa urle la noi ca ne decimeaza (?!) pentru ca ii torturam fiul si mostenitorul. Noi, dupa voce, ne-am dat seama ca era deja pilit bine, asa ca nu i-am raspuns si am continuat sa jucam, avand grija sa-l scoatem pe Emanuel de pe “teren” si sa-l bagam in poarta, unde era mai ferit de “impiedicari”. Dar, fatalitate! Unul mai ghiolban (sa fi fost eu? Sa fi fost Gabi Stefan?) ii prinde un sut-bomba lui Emanuel in plina figura. Evident, iar ii da borsul pe nas si iar incepe sa zbiere. Taica-su face spume la fereastra si apoi dispare din peisaj, iar noi am prevazut ce va urma (se mai intamplase!) si ne-am pregatit de fuga. Numai ca de data asta Medisanu Sr era facut bine de tot, c-a aparut in usa scarii blocului in urmatoarea tinuta: descult, pantaloni de stofa suflecati pana sub genunchi, bustul gol, topor in mana. Pentru ca, dintre noi toti, Nea Cata era cel mai inalt, asupra lui a dezlantuit potopul de amenintari cu moartea, in timp ce ne fugarea cu toporul. Noi alergam prin fata lui D7, iar la centrala termica am incetinit ca sa ne uitam in spate, sa vedem daca nebunul mai vine dupa noi. Medisanu, la 10 metri-n spate! Am rupt-o la fuga cu groaza-n suflet si-am sarit gardul la cresa, incercand sa ne pierdem urma prin boscheti. Medisanu, dupa noi. Am trecut prin perimetrul cresei si am sarit gardul la gradinita. Medisanu, dupa noi. Am iesit iar in strada, in dreptul ghenelor de gunoi din dreapta gradinitei si-am fugit printre blocuri pana am dat in spatele CEC-ului de pe Brancoveanu. Medisanu, dupa noi. Am alergat “in sus” pe Brancoveanu, am intrat la dreapta pe Huedin, apoi am facut iar dreapta si-am ajuns in Straja. Medisanu nu se mai vedea. Eram obositi, am asteptat troleibuzul (cred ca pe vremea aia inca era 95-ul; 76-le a fost introdus mai tarziu), ne-am suit in troleibuz, s-au inchis usile si s-a pus hurdubaia in miscare, cand apare Medisanu, fugind dupa troleibuz si agitand toporul! Speriat, soferul opreste si deschide usile, iar Medisanu se urca vijelios, cautandu-ne din ochi; noi, panicati dar cu un ultim puseu de autoconservare, asteptam pana cand usile incep sa se inchida, dupa care o zbughim toti, jos din troleibuz, cu Medisanu ramas inauntru si facand spume la gura. Troleibuzul l-a dus o statie si de-acolo Medisanu s-o fi dus acasa si s-a culcat, sa-i treaca damful; nu am de unde sa stiu daca asta a facut, dar din momentul ala incidentul a fost inchis, ca il salutam politicos cand il vedeam (in zilele si saptamanile urmatoare), iar el ne raspundea amabil cu “Salut, baieti!” daca era treaz sau mormaia ceva, daca era ciupit.

Destinul n-a fost amabil cu bietul Emanuel. Taica-su si maica-sa au dus-o din rau in mai rau, Emanuel s-a ales cu porecla de “Emancipatul” dupa ce a crescut enorm si nu putea sa-l mai bata niciunul dintre noi, iar porecla asta de negru i-a distrus si bruma de incredere in sine (self-confidence) pe care-o avea: a devenit inca mai reclusiv decat sora lui Bogdan, iar singurele iesiri din casa le facea seara si noaptea, in compania parintilor sai. Asta e ultima amintire pe care-o am despre aceasta nefericita familie, la cativa ani dupa Revolutie: un tanar urias (Emancipatul), plimbandu-se trist prin noapte in jurul blocului, urmat la cativa pasi in urma de un barbat emaciat, in prag de batranete prematura (Medisanu) si de o femeie grasa, cu o privire capie (maica-sa). Nu-mi amintesc sa-i fi auzit vreodata vorbind intre ei. Ii salutam, ma salutau scurt, doar dand din cap, si plecau mai departe in plimbarea lor lenta, fara vreun scop aparent.

Ce-am vrut sa spun la inceput de text, cu vorba aia “macar sa avem o scuza”? Simplu: copilaria asta petrecuta printre blocuri a fost perfect similara cu a altor milioane de romani (si extraordinar de literar povestita de Mircea Cartarescu, pentru cine-l gusta), si a altor zeci de milioane de oameni din Est. Din care Est? Pai, din Estul asta de care rade toata lumea, c-a ramas sarac intr-o lume care s-a imbogatit. Dar daca te gandesti cinstit de unde (de la ce conditii materiale si spirituale) au plecat in viata “esticii” generatiei noastre, atunci vezi altfel lucrurile: da, nu ne-am imbogatit, dar macar am evitat orfelinatul, casa de corectie, puscaria, ospiciul si azilul. Si nici nu ne-am “emancipat” ca bietul Emanuel.

Poate nu scriam cu atata emotie, dar am trecut acum vreo trei saptamani pe la ombelico del mondo (D23 + D7). S-a schimbat totul, nu in aparenta, dar in esenta: nu mai sunt copii pe-acolo, acum sunt pensionari; nu mai sunt spatii verzi, acum sunt parcari; nu mai e aninul din spatele blocului D23, dar a crescut altul, la fel de pletos, dincolo de playground; blocul D6 a fost renovat, altele urmeaza la rand; ghenele de gunoi au fost renovate si ele, sunt asa de frumoase incat iti vine sa stai numai in gunoi (ceea ce unii oameni saraci, sans domicile fixe, chiar fac); toata lumea are masina, dar strazile sunt pustii, nu mai vezi suflet de om; scoala 129 e si ea renovata, are sala de sport indoor, dar si teren de fotbal outdoor, cu gazon sintetic si instalatie de nocturna, unde poti sa-ti inscrii copilul la scoala de fotbal pentru baieti si fete (?!); cresa a devenit sediul politiei comunitare; la intersectia dintre Huedin, Straja si Uioara s-a construit un cvasi-mall, gard in gard c-o biserica de neam prost; la intersectia dintre Huedin si Brancoveanu e o alta biserica, de neam inca si mai prost, daca se poate imagina asa ceva. Si multe alte schimbari.

Dar ce, noi suntem aceiasi?! Eu mi-am lasat barba, Nea Cata si-a lasat ceafa, Eli are trei copii, Gabi Stefan are un cimitir particular… uite asa!

Chiar, mai dati-mi exemple de schimbari, please. Personale sau nu, cum doriti. In fond, daca nu noi suntem istoria vie a micii noastre lumi, atunci cine sa fie?!