Viata de ateu

Am vrut sa intitulez acest text “Pariul lui Pascal (II)”, dar nu ar fi fost corect fata de preopinentul meu, cunoscutul si popularul Oter. Din acest motiv ii raspund cu un text centrat pe singura problema reala pe care o ridica raspunsul lui, altfel usor de combatut (ca intotdeauna, Oterul se descurca mai greu in jungla cuvintelor, ca orice inginer). Am sa las cele scrise de el in italice, iar eu am sa scriu cu caractere obisnuite, astfel incat sa fie clar cine-i cine, in discutie:

Sint de acord ca in "Dianei nr.4" (carciuma unde stateam la povesti, nota mea) eram pe ulei si ca discutia era poate nepotrivita. Oricum, mi-a placut ce ai scris cu intilnirea fiecaruia dintre noi cu religia in alta perioada a vietii. Asta poate deveni un subiect pentru alta poveste (mai ales ca eu nu m-am intilnit cu religia ci cu Dumnezeu).

Din primul paragraf sare-n ochi o inexactitate cat China: “eu nu m-am intalnit cu religia ci cu Dumnezeu”. Mon vieux, exclud intentia de neonestitate, dar tu nu te-ai intalnit cu Dumnezeu, nici macar cu “religia” si nici macar cu crestinismul; tu te-ai intalnit cu o institutie particulara numita Biserica Ortodoxa Romana. Daca te-ai fi intalnit cu Dumnezeu, ti-ar fi fost absolut indiferente diferentele de dogma dintre ortodocsii romani si alti crestini (sau si alti deisti/creationisti, in sens larg). Dar nu-ti sunt. E ca si cum ai plati cotizatia de membru la PNL, sa zicem, si ai spune ca tu nu faci parte din gasca lui Crin Antonescu, ci crezi in “ideea de liberalism”. Pare rau, dar nu merge asa!

Citez de mai sus:
“Pai, Pariul pleaca de la premiza ca Dumnezeu e un dobitoc. Un nataflet usor de prostit de catre orice gainar. Daca eu nu cred in El si doar ma fac cum c-as crede, Pariul imi spune c-o sa castig viata vesnica. Prostindu-l pe Dumnezeu in fata. Nu, mersi, I don’t buy it: daca Dumnezeu exista, categoric nu poate fi fraierit in asemenea hal”.

Dar acum, daca recitesc pariul, copiat de tine insuti la sfirsit, nu vad partea in care zice ca il prostesti pe Dumnezeu?! Cel mai probabil este doar evaluarea lui Pascal care te-a deranjat!

Ma mir ca nu vezi ceea ce este evident. Pascal nu incearca sa ofere o dovada a existentei lui Dumnezeu (altii se ocupasera inainte de asta), ci sa ofere o ispita mefistofelica celor care nu pot crede: “Amice, inteleg ca nu poti sa crezi. OK, asta esti tu, I got it. Dar ce pierzi daca incerci sa te prefaci? Gandeste-te, ai totul de castigat si nimic de pierdut! Hai, te rog, gandeste-te!”. Serios, daca ar fi fost asa usor sa crezi, de ce-ar mai exista necredinciosi pe lume, de ce n-am lua cu totii religiile de bune si sa ne-o alegem fiecare pe care-o vrem?! Pai, de-asta. Ca nu putem crede. Am putea sa ne prefacem, da. Dar, daca Dumnezeu exista, nu se va lasa prostit de prefacatoria umana. Atunci?

Pariul este mult mai simplu: "Dumnezeu exista sau nu exista".

Regret ca ai putut scrie ceva atat de inept. Nu la asta se refera pariul. Probabil ca stii si tu asta, dar oi fi sperat ca te iau in serios cand ma iei la misto?!

Pe mine ma intereseaza doar partea filozofica a pariului, lasind la o parte originea lui (a fost spus sau nu de Pascal) sau interpretarile de genul cu "prosteala".

De acord cu prima parte. Profund in dezacord cu a doua parte, deoarece nu este vorba de “interpretari”, ci de pariul propriu-zis. Daca nu se refera la tentativa de a-l prosti pe Dumnezeu, atunci la ce se refera Pascal?!

Inteleg ca nu ti-a placut evaluarea lui Pascal (sau a cui o fi).

Evaluare?! La ce “evaluare” te referi, ca eu n-o vad?!

Asa ca te rog sa evaluezi tu insuti ce ai de cistigat sau pierdut la sfarisitul vietii daca ai crezut ca Dumnezeu exista. Si la fel pentru varianta in care nu ai crezut ca exista.

Aici ai atins esenta chestiunii. Pentru aceste doua fraze a meritat sa construiesc un raspuns, ca restul sunt doar alintari copilaresti (si foarte neatent exprimate, daca-mi permiti sa observ). Bun, deci avem urmatoarele intrebari: ce castiga un ateu in viata daca e ateu? Si ce castiga la sfarsitul vietii (adica in moarte)? La fel, ce castiga un credincios (ma abtin sa scriu “ortodox”) in viata si in moarte?

Incep cu credinciosul. Daca inteleg eu bine, stalpii (emotionali) ai credintei sunt iubirea, speranta si credinta. Adica un credincios stie ca este iubit (de zeitatea suprema din panteonul respectiv: in cazul crestinilor e vorba de Isus, daca am priceput corect. Alte religii au alti zei supremi, dar mecanismul e acelasi), traieste cu speranta unei rasplati transcedentale (“invierea in trup”, in cazul crestinilor, haremul cu 40 de virgine, in cazul musulmanilor, s.a.m.d.), si are certitudine (credinta) in privinta tuturor intrebarilor pe care mintea omeneasca le poate scorni. Si care nu sunt putine. Dimpotriva, as zice ca numarul lor este (cel putin) infinit, ca sa fac si-o gluma a la Chuck Norris.

Bun, deci asta castiga crediniciosul in viata. Trei lucruri pe care oricare om, oricare fiinta umana, oricum ar fi ea, si le doreste inca din pruncie: sa fie inconjurata de iubire, sa fie ferita de frica de necunoscut (viitor), si sa aiba raspunsuri la toate intrebarile care ii framanta mintea si-i rascolesc sufletul. Per-fect. Iubirea lui Dumnezeu/Isus raspunde la prima dorinta, speranta e raspunsul la a doua, iar credinta la a treia. Rotund si elegant ca o minge de baschet. Si in moarte? Sau, cum zici tu, “la sfarsitul vietii”?

Fiecare religie are un raspuns la aceasta ultima intrebare, dar am sa ma rezum la cel crestin: “invierea in trup” si apoi viata vesnica. Sigur, cu conditia electiunii divine, nu asa aiurea. Despre viata vesnica nu am nimic de spus (pentru ca daca as spune ceva mi-ar fi imposibil sa nu ricanez), dar despre invierea in trup am totusi ceva de comentat: varsta “trupului” ar fi varsta christica, asa-i? Adica 33 de ani. Nu stiu de altii cum erau la 33 de ani, dar tu la varsta aia aveai par pe cap si stiai inca sa razi. Mda, s-ar putea ca pentru tine sa fie o alegere buna. Crestinismul, adica.

Acum, ateul la rand: el cu ce se-alege-n viata? Iubire transcedentala – nu, speranta – nu, credinta – nu. Stie ca s-a nascut din intamplare si va muri din inertie. Daca nu se apuca sa-si caute singur iubirea (printre ceilalti oameni), ramane neiubit, vai de capul lui. Frica de viitorul necunoscut nu i-o alina nicio speranta religioasa, asa ca trebuie sa munceasca si sa-si puna bani la banca (pentru partea de “viata”din viitorul ala necunoscut), si sa lase niste urme care sa “dea seama” de trecerea lui pe aceasta lume (pentru partea de “vesnicie”): un copil, o inventie tehnica, o afacere, o opera artistica, o descoperire stiintifica, o realizare politica (revolutie, independenta de stat, reforma electoral, s.a.m.d.); pe scurt, la fel ca in cazul iubirii, speranta depinde tot de el, de eforturile lui de ateu, mari sau mici, cum or fi. Credinta, in sens de certitudine, e punctul cel mai slab. Ateul n-are nicio certitudine. Trebuie sa munceasca zi de zi, toata viata, pentru a-si construi propria “certitudine” (imagine a lumii/realitatii), care nu e niciodata finala. Adica rotunda. Ca mingea aia de baschet. Dimpotriva, e o certitudine inexacta si incompleta, o certitudine care nu-i certitudine, ci incercare. O nesfarsita cursa intre incercare, eroare, rectificare. Iar incercare, iar eroare, iar rectificare, si asa toata viata, fara nicio concluzie finala, niciodata.

Deci, in cursul vietii, ateul nu se alege cu niciuna dintre prajiturile credinciosului, ci se afla intr-o continua vanatoare a adevarului. Pe care e condamnat sa nu-l “prinda” vreodata, iar el stie asta. E ca un maratonist care isi cunoaste linia de plecare, dar nu si pe cea de sosire. Mai mult, stie ca acea linie e doar in mintea lui, ca e o iluzie, iar el este condamnat sa alerge fara oprire pana la moarte. Daca e alergator adevarat, e fericit cu asta.

Pentru ca pe marginea traseului sunt oameni. Oameni care ii zambesc, care il incurajeaza, care ii dau apa, felii de banana si de portocale, care il bat pe umar si-i striga “Hai ca se poate!”, care, intr-un anumit sens, il admira. Oameni cu care, de fapt, e impreuna. El alearga, iar ei nu, dar fac parte din maraton. Cu totii. Si asta e plata pentru tot efortul.

Bun, deci in privinta vietii, ateul se alege cu cautarea adevarului, efort pe care il impartaseste cu alti oameni. In privinta mortii, ateul nu se alege cu nimic dupa, dar se poate alege cu ceva inainte: libertatea alegerii. Credinciosul nu-si poate alege momentul si felul mortii, dar ateul poate. In fata mortii, ateul e om un liber, intr-un mod in care credinciosul nu e.

Ti-am raspuns? Cautare de adevar, in viata, si libertate in moarte, pentru ateu. Iubire, speranta si credinta in timpul vietii, pentru credincios. Plus viata vesnica, dupa moarte. Este corect?