Piatra Closani, iunie 2014

Na, ca se termina anul si eu inca n-am apucat sa relatez despre o expeditie de-acum sase luni! Asa se intampla cand e lenea mare. 

Deci: plecam spre Piatra Closani. Da, stiu, nimeni n-a fost in Piatra Closani, nimeni n-a auzit de Piatra Closani, si de fapt Piatra Closani nu exista (parc-as repovesti expeditia solo din Calimani, 2003!). Totusi, in luna aprilie, din varful Cioaca Inalta, vazusem masivul Piatra Closani, asa c-am decis ca el exista. Si daca exista, trebuie sa-l bifam. Si daca trebuie sa-l bifam, let’s do it!

Am plecat iar cu trenul spre Baile Herculane (ca si data trecuta), dar de data asta am avut noroc c-un taxi istet, care ne-a dus pana la baraj, la Lacul lui Iovan. 

Nu am cum sa povestesc nimic despre drumul cu taxiul, pentru ca eu am motait, din motive care nu fac obiectul acestui text, dar trebuie spus ca drumul a fost lung si ieftin (numai Van poate avea o asemenea bafta!). Ne-am incaltat in bocanci 

si-am pornit pe traseu, sprijiniti in bastoane, ca pensionarii.

Urcusul pana pe creasta mi s-a parut lung, dar asta doar pentru ca eram iesit din forma, din toate punctele de vedere; in realitate, el nu ia mai mult de cinci ore, si nici nu-i asa dificil (padure!), desi diferenta de altitudine e mare, daca te uiti pe harta.

Acum, trebuie spus ca Piatra Closani e o chestie destul de ciudata, adica e un fel de “mic masiv muntos” care-i prea mic sa poata fi considerat un munte in sine, dar in acelasi timp e prea muntos (stancos) ca sa-l consideri doar un deal foarte inalt. 

In orice caz e o formatiune geologica ciudata, despre al carei subsol nu  stiu nimic (dar nu m-ar mira sa fie plin de pesteri necunoscute, ca doar e din calcar), dar plina de vegetatie banateana, desi e-n extremul vest al Olteniei. Iar liliecii in floare ne-au adormit pe toti trei, de parca nu eram destul de nedormiti dupa atatea ore pe tren.

E, toate bune si frumoase, poze si toate alea, dar la un moment dat a trebuit sa si coboram. Chestia e ca Piatra Closani e ca o camila bactriana, adica n-ai unde-ti pune cortul, decat intre cele doua cocoase – deci, daca ai petrecut prima zi urcand pe una din cocoase (cea mai mare), iti petreci dupa-amiaza coborand. Pe unde? Pai, pe unde ne-a zis GPS-ul lui Van sa coboram, adica printr-o vale de torent, napadita de vegetatie. Chin! Ne-a luat vreo ora si ceva de taras prin boscheti, dar pana la urma am dat intr-un drum ciobanesc, care ne-a scos intr-o poiana de mare reputatie, adica total fara nume. Acolo ne-am intins corturile,

iar nazdravanul de Julius a facut si-un foc, fara vreo utilitate precisa, doar asa, de amorul artei (si, probabil, si ca sa-mi arate mie ca e capabil s-aprinda un foc de unul singur, fara sa mai stea la mila lui Grecku, ca de obicei).

A doua zi ne-am repezit pana peste deal, la ferma lui tanti Maria,

care ne-a vandut niste branza si ne-a povestit cum a fost lovit barbatul ei de traznet, langa turma de oi, sus pe creasta; n-a murit, dar a ramas boblet la minte, mai neajutorat ca un copil de trei ani. Tanti Maria a dus singura gospodaria, din momentul ala, si a reusit sa-si creasca fiii, ceea ce e o performanta in sine, cand te gandesti la peisajul economic din anii ’90. Despre partea cu traznetul, va rog sa luati legatura cu maestrul Julius, esq.

Am luat apa si am plecat, pe motiv ca muntele e sarac in izvoare. O fi, dar e bogat in ploi, ca-n ziua a doua ne-a plouat de vreo trei sau patru ori, dar numai asa, cate o stropeala, nimic care sa-l fericeasca pe Grecku (dupa cum stim cu totii, cand nu vine cu noi pe munte, Grecku ne doreste numai ploaie si iar ploaie. Lui Julius, totusi, ii doreste si niste traznete, asa, de drag!).

Am mai stat de vorba cu o tanti, ale carei opinci vorbesc de la sine despre Romania anului 2014, apoi cu-n nene care muncea la o gospodarie pe o coasta de deal, aparent foarte saraca, dar care pusese la uscat cativa metri patrati de ciuperci (de-abia ne-am abtinut sa gustam), si mai apoi, in pragul penultimei ploi, ne-am adapostit langa un “conac” (asa-si numesc localnicii acareturile de vara, de la mare altitudine, pe care le parasesc toamna tarziu, ca sa ierneze in sate). 

Proprietarul, nenea Viorel (parca!), ne-a spus niste povesti extraordinare cu ursi care ataca oameni si le lasa cicatrici, 

cu turiste nemtoaice care vin totdeauna in august, pe 20 precis (hm!), cu cascade secrete pe Ramnuta Vanata, cu sarpele-orb, 

cu limacsi, 

cu comunisti si cu multe altele. Pentru toate aceste povesti, luati legatura cu Van, el e omul cu memoria. 

Eu sunt ala cu Doina. Iapa, adica. Ce credeati?!

Am plecat mai departe, am urcat undeva intre ciucevele vaii Cernei 

(unde peisajele sunt cam hollywoodiene, 

dar merita vazute macar odata-n viata), am cules fragi, adica

Van si cu mine i-am cules, iar Julius ni i-a hapait cand n-am fost atenti, pe motiv ca el ni-i aratase, ca noi mergeam cu capu-n traista,

si-apoi am intalnit-o pe tanti Pauna, careia Van (un chevalier sans peur et sans reproche), s-a oferit sa-i care saua calului. 

Ce-am mai ras cand a constat ca saua era prea grea si ca trebuie sa se milogeasca de noi sa-l ajutam!

Finalul a fost o coborare destul de lunga spre valea Arsascai, unde-am dat de-un domn reporter TV (?!), care ne-a vandut branza. Din pacate, domnul s-a dovedit a fi un mare iubitor de barbati, astfel incat a venit sa ne viziteze noaptea, intr-o tentativa romantica (Van si Julius n-au achiesat la suferinta domnului, desi eu le-am sugerat ca e “destul de dragutel”!). Am dormit in aceeasi cabanuta

plina de soareci in care dormisem si cu doua luni inainte, iar

dimineata am prins microbuzul care ne-a dus spre Oltenia de Est, adica spre civilizatie. Incredibil, dar adevarat: am debarcat in Gara de Nord din Bucuresti inainte de 11 noaptea, astfel incat am ajuns acasa cu metroul! It’s a first time for everything, heya?