După
cum desigur știți, iar sunt în Londra. Bunînțeles că nu vă interesează câtuși
de puțin ce fac aici, ci numai cât câștig: nu cine știe ce. Destul cât să-mi
permit bere poloneză de la buticul turcesc din colț și cu totul insuficient cât
să-mi permit bere locală la un pub ca The Navigation. Dar, desigur, situația
mea nu e și a colegilor mei britanici, care-și permit cu vârf și îndesat, cam
de trei ori pe săptămână (în zilele cu meciuri de fotbal, plus vinerea –
obligatoriu!). În mod obișnuit, pe români nu-i prea invită la ieșirile astea,
din motive care nu fac subiectul acestui text, dar pe mine mă cheamă la fiecare
băută non-fotbalistică, dintr-un motiv foarte simplu: îi fac să râdă.
Funcționez, ca să zic așa, ca o balama între pretinșii ”manageri” români (hm,
hm!) și muncitorii britanici. Și cum orice balama trebuie bine unsă ca să nu
scârțâie, iacătă-mă-s și pe mine, vineri de vineri, la masa șefilor!
Chestia
e că băutele astea la The Navigation sunt destul de ciudate, în orice caz
foarte obositoare: după ce că trebuie să mă concentrez la început, cât lumea e
încă (aproape) trează, la tradus, e nevoie să mă concentrez și la sfârșit. Mult
după ce managementul român s-a pilit și s-a dus acasă, briții rămân pe baricade
și combat la halbe (”fără număr, fără număr!”), iar eu trebuie s-o fac pe ăla
nebeatul și să-i împiedic să se ia la bătaie: niciodată între ei, totdeauna cu
alții. Motivul e fotbalul, iar scenariul e perfect banal și repetitiv: ”ai mei”
încep să cânte, alți englezoi de la vreo masă vecină (evident, suporteri ai
unei alte echipe) încep să cânte și ei, după care încep înjurăturile și
busculada. Tot ce am de făcut e să fiu atent la timing, pentru că e imposibil pentru un pricăjit ca mine să se bage
să-i oprească pe voinicii ăștia, când au chef de bumbăceală; nu pot decât să-l
țin ”în priză” pe șeful de la pază și să-i fac semn când lucrurile sunt pe cale
de a degenera, și-atunci apare el, ca din pământ, cu oamenii lui, se bagă între
scandalagii și începe negocierea (nu, aici nu se bate! Adică bodiguarzii ăștia
de bar, sau cum s-or numi, nu ”bat” ca pe la noi, doar îi despart pe bătăuși și
vorbesc cu ei până se calmează).
Dar
nu de asta vă sfătuiesc să nu veniți la The Navigation. Ci pentru că e foarte
greu, aproape imposibil, de găsit: după ce că e la mama dracului față de orice
loc cunoscut din Londra, mai e și sub un pod, de nu-l vezi chiar dacă ești
lângă el! Noi mergem acolo pentru că e la 40 de metri de locul de muncă, dar
pentru un turist normal, e antirecomandabil cât cuprinde.
text publicat in numarul 11/2014 al revistei Catavencii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu