Trebuie
să fii prost făcut grămadă ca să nu găsești cârciuma asta: cobori din metrou la
stația Archway (de pe cracul High Barnet al liniei de nord, Northern Line),
faci stânga cum ieși, pe urmă iar stânga, urci puțin pe Highgate Hill și-ai
ajuns. Cârciuma e pe partea ta, adică pe stânga, cum urci dealul; dacă ești
chiar bătut în cap, întreabă pe careva unde-i spitalul Whittington, c-atunci
drumul te duce singur.
Acum,
cinstit să recunosc, eu nu la The Whittington Stone voiam să ajung, ci la mult
mai celebra The Archway Tavern, care-i foarte aproape de stația de metrou (dar
cumva mai la dos), și-are și mega-legende legate de ea – nu vi le spun, vă las
plăcerea de-a le descoperi singuri, la un pint
de Guinness; în orice caz, p-aia cu pisica să n-o credeți chiar așa
de-a-mboulea, că e marfă pentru turiști, făcută să dea bine (sau, cum zice o
vorbă din popor: ”Mireasa e prea frumoasă!”).
Ce
s-a întâmplat? Păi s-a-ntâmplat că eram în singura mea zi liberă (duminica) și
bătusem atâta drum numai ca să nu mă-ntâlnesc cu vreunul de la muncă, fiind
oricum sătul de ei: ți-ai găsit! Cum bâjbâiam eu ca străinezul, încercând să
traversez Highgate-ul, m-am pomenit cu niște urlete subumane venind din spate,
apoi înhățat nemilos de gluga de la hanorac: ”Uite-l, bă, pe Mickey! Ce faci
acilea, Mickey, taci, nu zi nimic, vii cu noi la meci!”. Bătăi prietenești pe
umăr și între omoplați, de nici nu mai puteam să respir; era toată gașca-n păr,
George, Dale, Chris, Andrew, Scott, Gavan, Jonathan drogălaul, era până și Zoya
(v-am zis că englezoaicele sunt cam nebune! Asta, după ce că muncește ca un
câine toată săptămâna cot la cot cu niște proli
foarte duri, vine cu ei și duminica! Și unde: la meci, la The Whittington
Stone, în Islington! Foarte feminin, ca să zic așa!).
Habar
n-am cine-a jucat, știu doar că ”ai noștri” (ha, ha!) pierdeau fiecare minge,
în ciuda încurajărilor frenetice din cârciumă, stimulate de-un număr indecent
de beri, băute într-un ritm de vineri noapte, nu de duminică după-amiază.
Norocul meu a fost că m-am strecurat afară și-am întins-o englezește, c-aveam
un presimț.
Într-adevăr.
Luni dimineața, mahmureală generală, managerii se luau cu mâinile de cap, că
erau o grămadă de urgențe care nu puteau s-aștepte. Soluția de avarie a fost
clară, cum e de la întâi ianuarie încoace: ”Hai, chemați echipele de români!”.
text publicat in numarul 12/2014 al revistei Catavencii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu