luni, 15 decembrie 2014

Londra 2014: azi, The Whittington Stone, Islington

Trebuie să fii prost făcut grămadă ca să nu găsești cârciuma asta: cobori din metrou la stația Archway (de pe cracul High Barnet al liniei de nord, Northern Line), faci stânga cum ieși, pe urmă iar stânga, urci puțin pe Highgate Hill și-ai ajuns. Cârciuma e pe partea ta, adică pe stânga, cum urci dealul; dacă ești chiar bătut în cap, întreabă pe careva unde-i spitalul Whittington, c-atunci drumul te duce singur.

Acum, cinstit să recunosc, eu nu la The Whittington Stone voiam să ajung, ci la mult mai celebra The Archway Tavern, care-i foarte aproape de stația de metrou (dar cumva mai la dos), și-are și mega-legende legate de ea – nu vi le spun, vă las plăcerea de-a le descoperi singuri, la un pint de Guinness; în orice caz, p-aia cu pisica să n-o credeți chiar așa de-a-mboulea, că e marfă pentru turiști, făcută să dea bine (sau, cum zice o vorbă din popor: ”Mireasa e prea frumoasă!”).

Ce s-a întâmplat? Păi s-a-ntâmplat că eram în singura mea zi liberă (duminica) și bătusem atâta drum numai ca să nu mă-ntâlnesc cu vreunul de la muncă, fiind oricum sătul de ei: ți-ai găsit! Cum bâjbâiam eu ca străinezul, încercând să traversez Highgate-ul, m-am pomenit cu niște urlete subumane venind din spate, apoi înhățat nemilos de gluga de la hanorac: ”Uite-l, bă, pe Mickey! Ce faci acilea, Mickey, taci, nu zi nimic, vii cu noi la meci!”. Bătăi prietenești pe umăr și între omoplați, de nici nu mai puteam să respir; era toată gașca-n păr, George, Dale, Chris, Andrew, Scott, Gavan, Jonathan drogălaul, era până și Zoya (v-am zis că englezoaicele sunt cam nebune! Asta, după ce că muncește ca un câine toată săptămâna cot la cot cu niște proli foarte duri, vine cu ei și duminica! Și unde: la meci, la The Whittington Stone, în Islington! Foarte feminin, ca să zic așa!).

Habar n-am cine-a jucat, știu doar că ”ai noștri” (ha, ha!) pierdeau fiecare minge, în ciuda încurajărilor frenetice din cârciumă, stimulate de-un număr indecent de beri, băute într-un ritm de vineri noapte, nu de duminică după-amiază. Norocul meu a fost că m-am strecurat afară și-am întins-o englezește, c-aveam un presimț.

Într-adevăr. Luni dimineața, mahmureală generală, managerii se luau cu mâinile de cap, că erau o grămadă de urgențe care nu puteau s-aștepte. Soluția de avarie a fost clară, cum e de la întâi ianuarie încoace: ”Hai, chemați echipele de români!”.

text publicat in numarul 12/2014 al revistei Catavencii

Niciun comentariu: