După primul război mondial, germanii din Transilvania și cei din Banat (adică sașii și șvabii) au avut de ales, între a sprijini unirea acestor provincii, fie cu Ungaria, fie cu România, în momentul (1919) când ambele guverne, cel de la Budapesta și cel de la București, le promiteau autonomie culturală. Germanii au ales ”oferta” Bucureștiului, dintr-un motiv foarte simplu: timp de jumătate de secol, adică din 1867, Budapesta îi amăgise din vorbe, dar pe teren făcuse exact contrariul, adică încercase să aplice politica de maghiarizare tuturor ”naționalităților” din Ungaria (care includea atunci Slovacia, Voivodina, Croația și Transilvania)... adică și germanilor. Efectul a fost, desigur, exact contrar celui intenționat, că nicio ”naționalitate” nu s-a lăsat maghiarizată, în afară de evrei, dar ei erau speciali (ca oriunde, ca întotdeauna). Așa că, în 1919, germanii au mers pe mâna Bucureștiului, ceea ce, în primă fază, a fost o mișcare câștigătoare: după Trianon, autoritățile de la București i-au lăsat în pace pe sași și pe șvabi și s-au apucat să-i chinuie doar pe unguri și pe evreii maghiarizați. Sigur că, după 1945 și mai ales după 1965, politica Bucureștiului s-a schimbat radical, iar acum nu mai e aproape niciun etnic german în România (mă rog, e unul, dar ăla-i la Cotroceni, nu-n România!).
Revin acum la autonomia culturală a sașilor din Transilvania (îi las deocamdată deoparte pe șvabi, despre care a scris Ioan T. Morar în ”Lindenfeld”): respectarea autonomiei de către statul român a avut un foarte ciudat efect pervers, la care nu se gândise nimeni. E vorba de izolare. Cât timp ungurii îi sâcâiseră pe sași cu ”maghiarizarea”, sașii tot au mai aflat câte ceva despre unguri, despre limba și despre cultura lor, mă rog, în limite auto-trasate. Dar atunci când românii i-au lăsat în pace, sașii s-au complăcut într-o ”splendidă izolare”, nu numai față de români, dar față de toată lumea, cu excepția lumii germanofone (care a apucat-o în anii ’30 pe calea purității sângelui, cu tot ce a însemnat asta ulterior). Concret, sașii de pe Valea Hârtibaciului, cei despre care e vorba în povestea asta, au refuzat programatic să aibă vreo legătură cu vecinii lor români. Cum, în Transilvania de Sud, nu prea erau țărani unguri (doar grofi, care, după rezolvarea ”chestiunii optanților”, au vândut tot și au emigrat în Ungaria sau în America), sașii au rămas față în față cu românii.
Să recapitulăm: timp de o mie de ani, românii nu existaseră politic în Transilvania. Între 1697 și 1867, sașii fuseseră șefii (cu neuitatul lor Samuel von Brukenthal, ca vedetă absolută). După acești 170 ani de dominație, sașii pierd controlul în favoarea ungurilor, care-l păstrează până în 1919, când controlul politic al provinciei trece în mâinile românilor, inexistenți până atunci, din acest punct de vedere. Nu era o situație prea comodă nici pentru sași, nici pentru românii transilvăneni (ce n-aveau o nobilime rurală care i-ar fi putut conduce, doar o intelectualitate urbană, destul de visătoare, dacă o judecăm c-un strop de cinism). În condițiile astea, neștiind cum să interacționeze cu sașii, românii n-au interacționat deloc, cultural vorbind; românii n-au știut, sașii n-au vrut, și uite așa i-a apucat războiul, ca pe doi mutălăi care-mpart aceeași casă!
Războiul a schimbat lucrurile pentru toată lumea: românii au fost mobilizați în Armata Regală și trimiși peste Prut, la Odessa și la Stalingrad, iar sașii s-au înrolat voluntari (Volksdeutsche) în SS, mai exact în Divizia 8 de Cavalerie (”Florian Geyer”), în Divizia 17 Motorizată (”Götz von Berlichingen”), în Divizia 7 Vânători de Munte (”Prinz Eugen”) și mai ales (ambițioșii) în Divizia 12 Blindate (vestita ”Hitlerjugend”). Bunînțeles, au murit aproape toți, iar cei care-au scăpat au fost declarați ”criminali de război” și tratați ca atare (nu vreți să știți cum!). Numai că, tot povestind, ne-am îndepărtat de Anton din Grochilă!
Pentru că în Transilvania au trăit, cel puțin din 1400 încoace, și țigani. Nu erau sclavi, ca cei din provinciile ciscarpatice, dar nici bine n-o duceau: liberi, dar săraci lipiți planetei. Nimeni nu i-a luat în seamă, dar după 1989 am aflat cu toții ca ei există. Și vom mai afla multe, de acum încolo, despre acest popor ciudat, dar asta-i altă discuție. Poate că, după unguri, turci, sași, iar unguri, și acum români, va veni și rândul țiganilor să fie șefii politici ai Transilvaniei; cine știe?!
Unul din locurile în care săracii țigani se lipiseră planetei era și platoul mlăștinos al Grochilei. De ce acolo, de ce în Ghijasa? Din câte mi s-a povestit, țiganii preferau să țină aproape de români, nu de sași, din motive pecuniare, dar nu numai: sașii își munceau singuri fiecare petic de pământ, în extraordinara lor civilizație comunitară (oamenilor bolnavi sau bătrâni le erau lucrate loturile de către cei în putere, prin rotație), pe când românii din Ghijasa, dacă aveau posibilitatea, preferau să le dea de lucru țiganilor, care cereau foarte puțin (mămăligă, tutun, ciorbă de fasole), decât să muncească ei. Alt motiv era gradul de ocupare al pământului: la marginea satelor săsești nu existau mlaștini, totul fusese demult asanat și luat în proprietate. Unde să-și așeze țiganii șatra, pe pământul cui? Unde să-și pască caii, pe izlazul cui? De unde să ia lemne pentru foc, din pădurea cui? La români, cu sistemul lor de ”obște”, toate astea erau pe de-a moaca, dar la sași nu mergea așa: ar fi trebuit să plătească pentru tot. Și cu ce să plătească, dacă ei de-abia-și duceau zilele?
Poate că mai exista un motiv, unul de natură culturală. Anume, românii nu le refuzau țiganilor dreptul de a-și trimite copiii la școala lor, cum făceau sașii (bine, românii nici n-ar fi putut să refuze, că școala românească era sponsorizată de stat, pe când cea săsească era proprietatea comunității locale: satul o construise, satul o întreținea, cei de la București nu dădeau nimic și nici nu-și băgau nasul. Exact cum fusese vorba în 1919: asta era autonomia culturală, în sens concret, local). Așa că Anton din Grochilă a fost primul din neamul lui care a învățat carte, și a învățat bine. La școala din Ghijasa de Sus, sat de o sărăcie cumplită (în termenii zilei de azi), Anton a învățat să citească în română și germană, să scrie în română și să facă operații aritmetice, uimindu-și părinții și toată șatra din Grochilă, pentru care așa ceva era nemaivăzut, de neimaginat pentru generația lor. Când șatra pleca peste vară (erau semi-nomazi, iernau în Ghijasa, altfel colindau peste tot, cu căruțele lor), Anton pleca și el, dar cât timp era șatra în sat, Anton făcea pe dracu-n patru să nu lipsească de la școală.
Așa se face că străbunicul meu, care era primar, l-a îndrăgit pe Anton l-a ajutat cu mâncare și cu haine, în iernile reci. Explicabil, pentru că ambii săi fii (bunicul meu și fratele său mai mic, Naftanail) erau grei de cap și total refractari învățăturii de orice fel (unul a rămas în sat, celălalt a devenit muncitor necalificat la o turnătorie de fontă din Sibiu, în timpul comunismului; cum s-ar zice, din mândrul primar Ioan Oprean, care luptase în 1917 la Caporetto, sub ordinele lui Erwin Rommel, și în 1918 la Viena, sub ordinele lui Iuliu Maniu, au ieșit doi ratați: un cioban și-un turnător!). Mai mult, Anton a devenit un flăcău înalt și voinic, cu mare succes la sexul opus (se pare că era și foarte frumos, cum sunt unii etnici țigani, atât bărbați, cât și femei), iar pe cei doi prăpădiți de fii ai primarului, pe Augustin și pe Naftanail, obișnuia să-i scape de bătaie, când băieții din sat le puneau gând rău; amândoi erau mici și slabi, dar bețivi, scandalagii și ”răi de pizdă”, cum se zice în popor. Nu e de mirare că Anton i s-a lipit de suflet lui Ioan, primar în Ghijasa de Sus pe vremea când ”timpul avea multă răbdare cu oamenii”, cum scrie Marin Preda.
Dar, în 1941, timpul n-a mai avut răbdare. Augustin Oprean a fost mobilizat și trimis în Rusia. Fratele lui, Naftanail, făcut peste noapte ucenic la uzină, a fost mobilizat pe loc și a scăpat de front. Anton a fost deportat în Transnistria, în lagăr, deși ar fi putut să fugă (cum au făcut mulți, deveniți haiduci prin păduri – s-au păstrat povești despre unul Bălan, care fusese în exact aceeași situație ca Anton!), dar preferat să rămână alături de familia lui și să-i împărtășească soarta, oricare ar fi fost. Datorită lui, a faptului că știa carte și că a știut să negocieze (de pe ce poziție, mă întreb?!) cu autoritățile române din Transnistria, șatra lui Anton a supraviețuit, în mare parte, iernilor din 1941-1942, 1942-1943 și 1943-1944 (ceea ce, din păcate, nu se poate spune despre mare parte a soldaților români și sași – Volksdeutsche! – din Rusia), iar în 1945, Anton și Augustin s-au regăsit în curtea primarului din Ghijasa de Sus.
”Măi, Gustine”, a întrebat Anton, ”mai ai desăgile alea pe care ți le-am lăsat în grijă, când m-or luat în lagăr?”. ”Apoi, mă Antoane”, a răspuns bunicul meu, ”suntem prieteni, sau nu suntem? Le-ai urcat la tata-n pod, la grindă, sau nu le-ai urcat? Du-te și coboară-ți-le!”. Anton s-a suit în pod și a revenit cu desăgile, radiind de fericire: ”Mă, Gustine, mă! Apoi, de-acuma, tu ești fratele meu bun, mă!”. Din cele două desăgi prăfuite și pline de colburi de păianjeni, Anton s-a apucat să scoată toate odoarele șatrei sale: pahare de argint, pahare de cristal în montură de aur, monezi de aur de pe vremea Mariei Tereza, cărți vechi, din pergament, legate în argint. O întreagă avere, strânsă cine știe cum, în cine știe câte generații de țigani nomazi, sarea pământului, cei mai săraci dintre săracii lumii. Un țigan avusese încredere într-un român, amândoi în Dumnezeu, și scăpaseră cu bine din cea mai mare catastrofă a secolului XX. S-au pus, deci, pe băut. Nu s-au mai oprit până au murit, Anton ceva mai devreme, prin anii ’80 bunicul meu ceva mai târziu, prin anii ’90. Niciunul n-a făcut nimic în viață. Anton avea deja cinci copii, bunicul meu avea patru fete, dintre care cea mai mică m-a născut pe mine, iar cea mai mare a fost de față la întâmplarea de mai sus și a trăit suficient cât să mi-o povestească.
Am întrebat-o pe mătușa mea, după ce-am ascultat până la sfârșit, de unde a avut Anton bani de băutură, mai ales în anii ăia teribili dintre 1947 și 1964. Citez răspunsul ei: ”L-or făcut membru de partid, că era om sărac și antifascist. Anton era cu colectivizarea pe sate, pe toată Valea Hârtibaciului, el o colectivizat toate satele săsești, oioio, o fo’ omul dracului, azi era în Parlament, dacă trăia, că tare deștept era de minte și bun de gură, fărănumaicât i-o plăcut beutura. Apoi, numai unul Dumnezeu știe câte-o fi pătimit în lagărele celea, mânce-i dracu’ de sasalăi, cu tot neamul lor nemțăsc!” (a încheiat tirada închinându-se la icoane).
Cam așa arată multiculti, dacă-l iei la bani mărunți. Désolé, mes amis!
Poate că mai exista un motiv, unul de natură culturală. Anume, românii nu le refuzau țiganilor dreptul de a-și trimite copiii la școala lor, cum făceau sașii (bine, românii nici n-ar fi putut să refuze, că școala românească era sponsorizată de stat, pe când cea săsească era proprietatea comunității locale: satul o construise, satul o întreținea, cei de la București nu dădeau nimic și nici nu-și băgau nasul. Exact cum fusese vorba în 1919: asta era autonomia culturală, în sens concret, local). Așa că Anton din Grochilă a fost primul din neamul lui care a învățat carte, și a învățat bine. La școala din Ghijasa de Sus, sat de o sărăcie cumplită (în termenii zilei de azi), Anton a învățat să citească în română și germană, să scrie în română și să facă operații aritmetice, uimindu-și părinții și toată șatra din Grochilă, pentru care așa ceva era nemaivăzut, de neimaginat pentru generația lor. Când șatra pleca peste vară (erau semi-nomazi, iernau în Ghijasa, altfel colindau peste tot, cu căruțele lor), Anton pleca și el, dar cât timp era șatra în sat, Anton făcea pe dracu-n patru să nu lipsească de la școală.
Așa se face că străbunicul meu, care era primar, l-a îndrăgit pe Anton l-a ajutat cu mâncare și cu haine, în iernile reci. Explicabil, pentru că ambii săi fii (bunicul meu și fratele său mai mic, Naftanail) erau grei de cap și total refractari învățăturii de orice fel (unul a rămas în sat, celălalt a devenit muncitor necalificat la o turnătorie de fontă din Sibiu, în timpul comunismului; cum s-ar zice, din mândrul primar Ioan Oprean, care luptase în 1917 la Caporetto, sub ordinele lui Erwin Rommel, și în 1918 la Viena, sub ordinele lui Iuliu Maniu, au ieșit doi ratați: un cioban și-un turnător!). Mai mult, Anton a devenit un flăcău înalt și voinic, cu mare succes la sexul opus (se pare că era și foarte frumos, cum sunt unii etnici țigani, atât bărbați, cât și femei), iar pe cei doi prăpădiți de fii ai primarului, pe Augustin și pe Naftanail, obișnuia să-i scape de bătaie, când băieții din sat le puneau gând rău; amândoi erau mici și slabi, dar bețivi, scandalagii și ”răi de pizdă”, cum se zice în popor. Nu e de mirare că Anton i s-a lipit de suflet lui Ioan, primar în Ghijasa de Sus pe vremea când ”timpul avea multă răbdare cu oamenii”, cum scrie Marin Preda.
Dar, în 1941, timpul n-a mai avut răbdare. Augustin Oprean a fost mobilizat și trimis în Rusia. Fratele lui, Naftanail, făcut peste noapte ucenic la uzină, a fost mobilizat pe loc și a scăpat de front. Anton a fost deportat în Transnistria, în lagăr, deși ar fi putut să fugă (cum au făcut mulți, deveniți haiduci prin păduri – s-au păstrat povești despre unul Bălan, care fusese în exact aceeași situație ca Anton!), dar preferat să rămână alături de familia lui și să-i împărtășească soarta, oricare ar fi fost. Datorită lui, a faptului că știa carte și că a știut să negocieze (de pe ce poziție, mă întreb?!) cu autoritățile române din Transnistria, șatra lui Anton a supraviețuit, în mare parte, iernilor din 1941-1942, 1942-1943 și 1943-1944 (ceea ce, din păcate, nu se poate spune despre mare parte a soldaților români și sași – Volksdeutsche! – din Rusia), iar în 1945, Anton și Augustin s-au regăsit în curtea primarului din Ghijasa de Sus.
”Măi, Gustine”, a întrebat Anton, ”mai ai desăgile alea pe care ți le-am lăsat în grijă, când m-or luat în lagăr?”. ”Apoi, mă Antoane”, a răspuns bunicul meu, ”suntem prieteni, sau nu suntem? Le-ai urcat la tata-n pod, la grindă, sau nu le-ai urcat? Du-te și coboară-ți-le!”. Anton s-a suit în pod și a revenit cu desăgile, radiind de fericire: ”Mă, Gustine, mă! Apoi, de-acuma, tu ești fratele meu bun, mă!”. Din cele două desăgi prăfuite și pline de colburi de păianjeni, Anton s-a apucat să scoată toate odoarele șatrei sale: pahare de argint, pahare de cristal în montură de aur, monezi de aur de pe vremea Mariei Tereza, cărți vechi, din pergament, legate în argint. O întreagă avere, strânsă cine știe cum, în cine știe câte generații de țigani nomazi, sarea pământului, cei mai săraci dintre săracii lumii. Un țigan avusese încredere într-un român, amândoi în Dumnezeu, și scăpaseră cu bine din cea mai mare catastrofă a secolului XX. S-au pus, deci, pe băut. Nu s-au mai oprit până au murit, Anton ceva mai devreme, prin anii ’80 bunicul meu ceva mai târziu, prin anii ’90. Niciunul n-a făcut nimic în viață. Anton avea deja cinci copii, bunicul meu avea patru fete, dintre care cea mai mică m-a născut pe mine, iar cea mai mare a fost de față la întâmplarea de mai sus și a trăit suficient cât să mi-o povestească.
Am întrebat-o pe mătușa mea, după ce-am ascultat până la sfârșit, de unde a avut Anton bani de băutură, mai ales în anii ăia teribili dintre 1947 și 1964. Citez răspunsul ei: ”L-or făcut membru de partid, că era om sărac și antifascist. Anton era cu colectivizarea pe sate, pe toată Valea Hârtibaciului, el o colectivizat toate satele săsești, oioio, o fo’ omul dracului, azi era în Parlament, dacă trăia, că tare deștept era de minte și bun de gură, fărănumaicât i-o plăcut beutura. Apoi, numai unul Dumnezeu știe câte-o fi pătimit în lagărele celea, mânce-i dracu’ de sasalăi, cu tot neamul lor nemțăsc!” (a încheiat tirada închinându-se la icoane).
Cam așa arată multiculti, dacă-l iei la bani mărunți. Désolé, mes amis!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu