Acum
vreo treizeci şi ceva de mii de zile, Sfatul Ţării din Chişinău hotăra unirea
Basarabiei cu România (aflată pe-atunci c-un picior în groapă, că fusese bătută
de nemţi, tâlhărită de ruşi, violată de austrieci şi voyeurizată de bulgari). Frumos din partea lor, a basarabenilor, să
vină alături de fraţii lor într-un ceas de grea cumpănă. Recunoscători, fraţii i-au oferit apoi pe tavă NKVD-ului,
după ce timp de 22 de ani îi abuzaseră sistematic, pe toate părţile (sunt pomenite
şi acum faptele de vitejie făptuite de jandarmii români asupra ţăranilor de
peste Prut). Cu toate aceste amintiri nu tocmai gingaşe, o parte a opiniei
publice din Republica Moldova înclină spre românofilie, şi cu această „parte”
m-am întâlnit sâmbătă la ICR (Institutul Cultural Român, ăla păstorit de
Patapievici). Cu cealaltă „parte”, aia românofobă, nu m-am întâlnit, cred că nu
fusese invitată. De ce, domnu’
Pata, de ce?! Unde-i
dreptatea lu’ matale? Păi se poate, nea Romică?
Sergiu
Răcilă, omul care-a dus greul organizării expoziţiei (că de-o expoziţie e
vorba) ne lasă vreun sfert de oră să ne uităm la fotografiile expuse, apoi îşi
drege glasul şi începe să vorbească. Să ne desluşească scopul evenimentului,
adică. După câte am înţeles eu, LSBR (Liga Studenţilor Basarabeni din România,
îi găsiţi pe www.basarabeni.ro, dacă-i
căutaţi) a profitat de aniversarea a 93 de ani de la unirea cu România pentru a
atrage atenţia (printre altele) asupra a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în
aprilie 2009, atunci când Voronin a pierdut în alegeri puterea pe care o
câştigase în alegeri. Sunteţi încurcaţi, nu înţelegeţi fraza de mai sus? Şi eu
sunt încurcat. Nici eu nu înţeleg ce s-a întâmplat, cu adevărat sau nu, în
aprilie 2009, şi cât de important este acest aprilie pentru ei. Nu înţeleg,
pentru că, la fel ca majoritatea bucureştenilor, şi eu sunt de-o nesimţire
cruntă în privinţa Basarabiei şi-a basarabenilor. Ei nu sunt cool, mă-nţelegi!
Regizorul
Sergiu Zănoagă, care la vremea respectivă se afla în Chişinău, ne-a povestit pe
scurt experienţa lui personală, frica şi nesiguranţa acelor zile, speranţa
nebună că de data asta, măcar de data
asta, nu vor fi lăsaţi singuri, ajutorul esenţial dat de studenţii de la IT
pentru accesarea serverelor de proximitate (de-aia s-a şi numit „Revoluţia
Twitter”!), momentul când au văzut manifestările de solidaritate de la Paris,
de la Londra, chiar şi de la Bucureşti, incredibil! Sincer, povestea lui Sergiu
m-a emoţionat. Am încercat să-mi amintesc ce făceam eu pe 7 și 8 aprilie 2009. Mi-am
amintit şi m-am înroşit ca racul fiert.
Profesorul
Ion Varta, care a luat parte la întreaga tărăşenie, a vorbit mult mai pe larg. Ne-a
spus cum s-au întâmplat toate, pas cu pas, cum s-a ajuns de la proteste paşnice
la violenţe stradale, cum a fost infiltrată mulţimea cu oamenii lui Voronin şi
ademenită în interiorul Parlamentului, unde era aşteptată de trupele speciale
(„mascaţi” le zice în România, „cărăbuşi” în Basarabia). Cum au încercat cu
disperare, el şi încă vreo câţiva politicieni (profesorul Varta era deputat, la
vremea respectivă) să-i oprească pe manifestanţi să sară la bătaie cu poliţia
şi cât de brutală a fost intervenţia acestora. După ce-a terminat de vorbit,
lumea l-a aplaudat – se vede că profesorul ştie să vorbească, chiar că-i bun de
o nouă deputăţie!
Vlad
Durnea şi Denis Cenuşă, de la Ligă (Asociaţia Bucureşti), au vorbit şi ei:
Vlad, scurt şi exact (e bun de militar), Denis, lung şi cam pompieristic (e bun
de parlamentar român). Au fost aplaudaţi şi ei, mai ales după ce-au anunţat
publicul că e invitat la petrecerea din „Jukebox”.
Nu se
terminase, însă: s-au sumeţit să ia cuvântul şi doi foşti profesori universitari
bucureşteni, actualmente pensionari. Patetic. Nu păreau să-şi dea seama că din
1812 încoace (practic, de când au ieşit din neolitic), România şi Basarabia au
avut destine istorice diferite, care-au format societăţi diferite, chiar dacă e
vorba de acelaşi popor (vorbitorii anteriori erau perfect conştienţi de asta).
Tot băteau câmpii cu Neamul, Crucea şi Glia; mai lipsea „Căpitanul”!
Surpriza a
venit însă de la Tudor Chirilă, care în aprilie 2009, dăduse o mână de ajutor
basarabenilor, folosindu-se de imaginea lui pentru a le difuza mesajul. El a
spus: „Acum 22 de ani, noi am scăpat de comunism. Şi uite unde suntem. Tot ce
pot sa vă urez este ca, după două decenii fără comunişti, voi să fiţi mult,
mult mai avansaţi decât suntem noi acum”. Pesimist, starul nostru!
Am pus
şi eu o întrebare, că plesneam dacă tăceam: „În Aprilie aţi avut şi voi, pe
specific local, revoluţia pe care-am avut-o şi noi în Decembrie. Vorba e: aţi
învins sau n-aţi învins?”. Profesorul Varta a dat s-o scalde, că timpul va
răspunde la această întrebare, că nu ştiu ce, dar Sergiu Zănoagă a tranşat:
„Suntem aici. Am învins”.
text publicat în revista Academia Cațavencu, 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu