La fel ca milioane de oameni de prin
partea asta a lumii, și eu sunt obsedat de mici schimbări, ceea ce e foarte
simplu de înțeles: neavând parte de schimbări mari, încerc să mă mulțumesc cu cele
mici. Inutil să precizez că mă refer la schimbările în bine! Care nu sunt
puține, doar că trebuie vânate cu răbdare, dacă vreau să mă bucur de ele: s-a
mai asfaltat o stradă paradită? Ura, ura! S-a mai renovat o casă veche? Să
sărbătorim! S-a mai ”civilizat” un trotuar, prin ridicarea mașinilor etern
parcate și blocarea altora cu ”popici” de beton? Să ne veselim! Etc. Ați prins
ideea.
O primă întrebare ar fi ce-mi ”iese” mie
la treaba asta cu schimbările (nu e o-ntrebare retorică, mi-a fost pusă de multe
ori); cinstit vorbind, răspunsul e ”Nimic concret”, dar îmi îmbunătățește
starea de spirit, pentru că-mi este mai puțin rușine cu orașul meu (oricine e-n
stare să facă clasica comparație Bucarest-Budapest
știe despre ce vorbesc!). Bunînțeles, până acum nu mi-a dat prin cap că
Bucureștiul nu e România și că, deși se mai cârpește ceva, pe ici pe colo, prin
București, în România rurală nu se schimbă nimic, niciodată.
A trebuit să merg duminica trecută
într-un sat din comuna Hârseni, undeva pe lângă Făgăraș, și pentru că era
foarte frig afară am intrat în ceea ce se numea ”Bar Sătesc” pe vremea mea
(acum se spune ”Café Bar”, dar știți cum e... înăuntru-i leopardul). M-a izbit
de la bun început mirosul. Parcă nu trecuseră 35 de ani, parcă eram iar copil la
mine-n sat, trimis după țigări ”Amiral” la bar, lovit peste nări de cum pășeam
înăuntru de acel miros al cârciumii rurale: sudoare veche, picioare nespălate
în cizme de cauciuc, fum stătut de țigară, băutură proastă, acră, ieftină,
trezită. Consumatori matinali cu ochi tulburi, așteptând un motiv de scandal.
Podea de scândură, frecată cu gaz, pe care se scuipă și se șterge scuipatul cu
talpa. Plus încă ceva, destul de greu de prins în cuvinte: mirosul sărăciei, al
regretului de-a nu fi plecat la timp, al violenței cotidiene, al provizoratului
alcoolic (”Încă una și mă duc”). I-am cerut Ivancăi un ceai cu rom, pe post de
madlenă, dar n-a ținut figura: ”N-avem decât cafea la pahar”, mi-a zis ea,
”aici lumea nu bea ceai”. Am simțit ironie în ultimul cuvânt, i-am văzut pe
consumatorii din jur aprobând satisfăcuți și mi-am dat seama că e-o chestie de
minute până să-mi iau bătaie. Am ieșit urgent și mi-am zis, în drum spre
București, că orașul meu nu e chiar așa de nașpa, la urma urmei.
text publicat în numărul 17/2015 al revistei Cațavencii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu