Pentru a putea înțelege bucuria
paradoxală care a cuprins întreaga țară după meciul de fotbal de miercurea
trecută, de pe Arena Națională din București, trebuie să mergeți la fostul restaurant
Cocoșul de Aur din Târgu Mureș. Paradoxală, pentru că echipa învinsă e singura
care-a făcut cunoscută România în lume, din punct de vedere fotbalistic;
bucurie, pentru că n-a fost suflet de om să nu-și destupe și-a cincea bere, în
minutul 93, pe motiv că ”și-au luat-o scârbele de bucureșteni”. Nu spun nimic
nou pentru cei care-au făcut armata, ei știu prea bine fenomenul, l-au aflat
din prima zi de cazarmă (”A, ești șmecher de București! Ia bagă sectoare!”),
dar pentru generațiile care au venit în urmă, antibucureștenismul poate fi încă
pricină de uimire. Să nu mai fie.
Nu știu unde-au sărbătorit
târg-mureșenii victoria din 29 aprilie, dar eu m-aș fi dus ață la Cocoșul de
Aur (pe strada Călărașilor, chiar lângă podul de peste canal), mi-aș fi atârnat
de gât un carton cu ”Sunt bucureștean” și-aș fi așteptat să iau bătaie,
mulțumind lui Dumnezeu că scap doar cu atât. Ca să nu rămâneți nedumeriți, iată
povestea: clădirea în care-a fost Cocoșul fusese ridicată în vremea imperiului,
de către un fabricant de bere (un fel de Dumitru Bragadiru local), iar pe
timpul ”comunismului bun” (1964 – 1974, să zicem), a devenit restaurantul
Cocoșul de Aur, mândria orașului.
Iată ce mi-a povestit Feri, chelnerul de la
Laci Csarba: ”Eu nu-s de aici, sunt ungur din Petroșani, când am venit vorbeam
cu accent tare rău, toți râdeau de mine, dar m-am învățat (râde). Eu așa am apucat Cocoșul, o ruină, cum îl vedeți acum, dar
mi-au povestit chelnerii bătrâni de la care-am învățat meserie: mă băiatule,
ziceau, n-a existat în orașul ăsta și-n tot Ardealul loc mai prima decât
Cocoșul de Aur, la vremea lui! Ce mese, ce oameni, ce oaspeți veneau, ce bani
ieșeau... păi, ca s-ajungi chelner acolo, trebuia să te bage prim-secretarul pe
județ, el personal! Acum... vezi și tu ce-a rămas. După Revoluție, au venit
bucureștenii”. Într-adevăr, pe un banner uriaș, plantat pe spațiul public, se
poate citi: ”Această clădire NU aparține orașului!!! Proprietar este Romarta
S.A. București”. Dincolo de banner e gardul (din același film, din Art Nouveau),
și clădirea, în starea în care dezvoltatorii
au lăsat toate imobilele de patrimoniu pe care-au pus mâna: geamuri sparte,
podele smulse, tencuială căzută, trepte ciobite. Pe acoperiș a supraviețuit ca
prin minune un decor de fontă cu anul construirii: 1897. N-am cum să fiu sigur,
dar cred c-atunci oamenii nu beau doar ca să se-mbete cât mai repede, ci știau savura
cu stil. Alte vremuri!
text publicat în numărul 19/2015 al revistei Cațavencii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu