Avalon

La început m-am speriat, mi s-a făcut fricuță: 619 pagini! Da’ ce-s eu, prodigy d-ăla, să-mi rup oasele citind atâta amar de carte, fără să mă plătească nimeni pentru asta?! M-am foit, m-am coit, pe urmă mi-am făcut curaj: dădusem bani pe ea, trebuia să fac ce trebuia făcut, că nimeni altcineva n-avea s-o facă în locul meu.

Pe urmă m-a prins. M-a prins, m-a prins rău: mergem cu trenul spre Bruges, eu cu „Avalon” în mână; seara în pătuț, la „Academia” de pe Wijngaardstraat, iar am citit până spre miez de noapte; am citit și la-ntoarcere, am citit și-acasă, am terminat-o luni seara, am pus mână și i-am scris lui Bogdan Suceavă pe mess-ul de la facebook, că să-mi dea voie să scriu un articol pe baza celor povestite în carte. El, nu și nu, că nu este etic, că nu știu ce – n-a vrut. Treaba lui, eu articolul îl scriu oricum.

Nu, nu p-ăsta! Ce scriu aici nu e articol, e-o recenzie amatoricească, scriu ce-mi trece prin cap despre o carte care m-a impresionat foarte mult – dar care, din păcate (sau din fericire?!) este primul lucru pe care-l citesc din opera acestui autor. N-a scris puțin, n-a scris puțin deloc! Din 1990 până în 2018 a adunat 18 titluri, ceea ce arată trei lucruri: că Bogdan Suceavă este harnic (1), că Bogdan Suceavă este ambițios (2), că eu sunt un idiot. Cum naiba să nu citesc nimic de el până acum?!

Da, ambițios, dar are ce scrie, sau bate câmpii? Că românii noștri sunt meșteri la asta! Răspuns direct: nu, nu bate câmpii. Știe despre ce vorbește. E viața lui în paginile astea. Știe să scrie? Știe, dar îl doare-n cur: are ceva de povestit și exact asta face, nu stă la meșteșugăreală de vorbe d-alea frumoasele (pe care le uiți imediat). Vrea să spună ceva? Da, vrea. O spune? E, aici e-aici!

O spune, dar cum o spune? O sugerează încă din titlul de pe copertă („Secretele emigranților fericiți”), o spune brutal undeva pe la mijlocul cărții („Să muncești până scuipi sânge”), după care o ne-spune la final, unde fiecare înțelege ce vrea. Pe de-o parte, poți să înțelegi că imensa cantitate de muncă pe care o depui ca să reușești este garanția nefericirii în caz că nu reușești; pe de altă parte, poți să înțelegi că reușita ca emigrant nu vindecă niciodată rana cu care pleci. Cuțitul pe care România ți l-a-nfipt în spate. Flegma de rămas-bun. „Fiilor ei curajoși, Patria recunoscătoare”?! O lae. „Zât, javrelor! N-am nevoie de încă niște guri la masă”, mai degrabă, iar dragostea asta de pruncucigașă rămâne undeva în adânc, poate nu chiar în partea reptiliană a creierului, dar pe-acolo. Vrei să uiți, dar nu uiți; nu vrei să ierți, și nu ierți. Dacă am înțeles eu bine.

Se spune – și Bogdan Suceavă o spune – că dacă ceva nu poate fi exprimat (și) simplu, acel ceva nu merită exprimat. OK, să încercăm. Pot eu, Buzea, să exprim simplu subiectele cărților mele? Nu garantez, dar iată: dragostea („Jimmy”), Iașiul („Povestea lui Vasile Pogor”), escapismul („Berile de Aur”), globalizarea („Recrutorii”), Brexitul („Gastarbeiter”). Crezi că-i ușor exercițiul ăsta? Încearcă și tu. Nu, insist! Hai, bagă: „Don Quijote” într-un singur cuvânt! Poți? Poți pe dracul. Sau „Moromeții”, na! Sau „Craii de Curtea-Veche”, sau „Pădurea spânzuraților”, sau orice! Vezi? Eu când zic că nu merge așa...

„Avalon. Secretele emigranților fericiți” e despre job-seeking. Bogdan Suceavă?