luni, 18 noiembrie 2019

Zei Americani

De ce scriu oamenii cărți? Bine, OK, reformulez: de ce scriu oamenii romane? Ar fi, zice-se, trei răspunsuri: de frică (1), pentru sex (2), pentru bani (3). Primele două răspunsuri nu sunt așa îmbârligate, le expediez repejor: te apuci de scris de frica morții, a uitării și a neînsemnătății micuței tale persoane, îți zici „Da, bă, sunt nimic și sărac, om mai urât, mai bețiv, mai murdar și mai prost ca mine cu greu ai putea afla, dar în urma mea va rămâne, bă, va rămâne o CARTE! În urma ta, IT-stule, bogatule, ce-o să rămână? Un căcat o să rămână!”. Curios că motivația asta, de obicei, merge; la mine a mers. M-am lăsat de autodistrugere (sportul meu preferat) și m-am apucat de alte prostii, mult mai rewarding, cel puțin până acum. Deci, asta cu „frica” e clară.

Cu sexul iar e limpede ca lumina lunii: un bărbat care scrie cărți are mai multe șanse la împerechere decât unul care nu scrie. O femeie care scrie cărți are mult mai multe șanse la un partener (sau la parteneri multipli) decât una care nu scrie. E un plus, un asset, cum se spune în neoromână. De ce? Nu știu. Pare un fenomen similar cu succesul erotic al maneliștilor sau al actrițelor. Cred că are de-a face cu „dez-anonimizarea”, că nici nu știu cum să-i spun mai bine, cu atracția noastră de mamifere gregare pentru cei/cele cu vizibilitate socială. Știu ce-o să mă întrebați: la tine a mers? Nu, la mine nu, dar eu sunt de foarte puțină vreme în afacerea asta cu scrisul, de exact doi ani, mari și lați, așa că nu-s un exemplu util. Lloysa e bun de material didactic pentre teoria asta, sau Nina Cassian, sau George Sand, sau Gertrude Stein, sau Virgina Woolf, sau o grăma’ de lume fină.

Scrisul pentru bani e cel mai greu răspuns la întrebarea „De ce scriu oamenii romane?”, pentru că pare atât de simplu încât ești tentat să treci repede peste el. E o chichiță: oamenii nu vor să citească cărți scrise doar pentru bani, oamenii nu vor să dea bani pe cărți scrise pentru bani. Omul vrea să cumpere o poveste, o emoție, o „altă viață” (adică o viață diferită de a lui); se simte păcălit dacă află că autorul nu crede în ce-a scris în paginile alea. E ca atunci când vine careva să-ți vândă o asigurare de viață și îl întrebi: „Dar tu ai asigurare de-asta?”. Păi, dacă-ți zice „Nu, moșule, io n-am, dar îți vând ție! Ia-o, că e foarte bună!”, nu-l dai afară din casă?!

Cu toate acestea, există cărți scrise pentru bani, explicit pentru bani, cu succes monstru la vânzări, care într-adevăr îl umplu pe autori de parale și care – aici e interesant – nu îi fac pe cititori să se supere pe el. Un exemplu ar fi Dmitry Glukhovsky cu „Metro 2033”; un alt exemplu este Neil Gailman cu „American Gods”. Cum au făcut ăștia să dea lovitura? Habar n-am.

Pot veni c-o ipoteză: fiecare dintre ei a umplut un gol. În cazul lui Gailman, omul a intuit genial faptul că zeci de mii, poate sute de mii de americani învață, în fiecare an universitar, mitologie. Greacă, scandinavă, latină, indiană și mai ales celtică. Gailman a sesizat că există milioane de americani cu studii superioare care știu binișor cine-a fost Vișnu, sau Nereus, sau Gobannos sau alții, dar care nu folosesc la nimic cunoștințele astea. Așa că le-a dat ceea ce aveau nevoie, a umplut un spațiu gol, a satisfăcut o nevoie. Cartea lui a pus în valoare ceea ce învățaseră oamenii în timpul facultății și nu le folosise la nimic. Acum le folosește. Bravo, Gailman!

Nu mai zic de latura naționalistă a cărții. MAGA. Se-nțelege de la sine.

Niciun comentariu: