De ce-l înjură? De ce-l înjură japonezii pe Murakami, aceasta-i întrebarea! Bine, nu-l înjură „japonezii”, adică tot poporul japonez, îl înjură doar scriitorii profesioniști din Japonia, plus (en masse) criticii literari. De ce? Păi, dacă-i asculți pe ei, îl înjură pentru că scrie „nejaponez”, adică scrie în niponă (și) despre chestiuni din Grecia, Statele Unite, Rusia și alte țări, astfel încât alterează specificul național („Noi, despre noi, pentru noi”). Mie, personal, mi se pare un căcat. Mi se pare că crapă rânza-n ei din cauză că Murakami are succes.
Dar nu e chiar așa de simplu. Adică e destul de simplu în cazul scriitorilor, că doar nu vreți să le vină rău de bucurie că unul de-al lor ia caimacul și îi lasă pe ei săraci, cu câțiva fideli care să-i citească (rudele, prietenii, frustratele etc); dar la critici este altă ciorbă. V-o zic, că e valabilă peste tot, în orice literatură, mare sau mică.
Puterea. Criticii dețin puterea; ei sunt la butoane. Cel puțin teoretic, un critic are o leafă de undeva (e profesor la universitate, e redactor-șef la o revistă culturală, e realizator de emisiune TV) din care trăiește, dar are în plus forța de a crea sau de a ucide. Ce? Nume. Un critic poate scoate din anonimat un scriitor sau îl poate ucide printr-o recenzie (metoda riscantă) sau prin ignorare (metoda garantată – conspirația tăcerii), ceea ce reprezintă adevărata atracție a acestei meserii, a acestei „chemări” – amintiți-vă ce scria Mihail Sebastian în primele lui articole: că a venit la București ca să facă muncă de ecarisaj în literatura română! Șefulita, boala puterii, ne paște pe toți, în diferite grade, dar și în forme grozav de diferite. E greu de crezut că un critic literar, care trage mâța de coadă pe la vreo revistă „de cultură” dintr-un mic oraș din România, să se perceapă pe sine ca pe un deținător de putere, ca pe cineva care are controlul – dar așa este. El așa consideră. Se vede ca pe un kingmaker, sau ca pe un Père Joseph, în cel mai rău caz; nu mă credeți! Mai bine. Poate ne vedem cândva cu oamenii dintr-o astfel de redacție, la o bere, la un păhărel de oarece, și mai vedem atunci. Să nu ziceți că n-am zis! Iar criticii japonezi? Păi, nici ei nu-s mai breji ca alții: prin succesul lui în lumea ne-japoneză, Murakami le scapă din gheare. Ce să mai zică și ei, după ce i-a lăsat cu buzele umflate?! Paranteză: savuroasă expresie, sa-vu-roa-să!
„Iubita mea Sputnik” nu e o carte celebră de-a lui Murakami, dar tocmai de-aia mi-a plăcut mai mult (vedeți? Și eu sunt acuma un mic kingmaker, în capul meu cel puțin: îmi imaginez că „scot la lumină” sau „îngrop” o carte de-a lui Murakami, că, sigur, pe mine m-a așteptat el pân-acum), și iată de ce: acțiunea se mută frumușel din Japonia – despre care nu știu nimic – aici la noi în Europa, în Grecia și-n Elveția, practic la noi în ogradă. Păi, așa mai vii de-acasă! E altceva când știi despre ce e vorba, cât de cât: mai o insulă din Egee, mai un parc de distracții la sveți, chestii de-astea pe care le simțim aproape, nu ni se par picate din lună ca relațiile interumane ale japonezilor.
Și mai e ceva care-mi place: toată cartea e despre sex fără sex. E-xact așa cred și eu că trebuie să fie un roman! Nu contează cine cu cine vrea să și-o tragă, contează să nu și-o tragă, cel puțin nu în fața cititorului, și știi de ce? Că dacă și-o trag, cititorul uită cartea. Zice, la final „A, da! Mișto”, închide opul și-i dă delete din memorie. Dacă vreau să-mi țină minte opera, nu-i dau niciun pic de sexică. Să-și facă singur.
Asta e soluția ca să mă țină minte, singura soluție. Eu cum îl țin minte pe Murakami?!
marți, 19 noiembrie 2019
Iubita mea Sputnik
Etichete:
1Q84,
Andreea Sion,
editura polirom,
Egee,
Haruki Murakami,
Iubita mea Sputnik,
Pădurea norvegiană,
Père Joseph,
rusia,
Sputnik,
Șefulita
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu