miercuri, 13 noiembrie 2019

Baruri pre-europene (VI): Felix, Trocadero, Tosca

„Veneai cu băutură de-afară”. Iată cele cinci cuvinte simple care explică (și închid, rotund) succesul acestui local între anii 1991 – 1993, succes altfel inexplicabil. Sigur, Felix-ul a mai durat ani buni după ’93 (unii spun că l-ar fi apucat și pe Constantinescu președinte, dar eu n-am de unde să știu, că eram în armată), dar bătaia peștelui atunci a fost: ’91 – ’93. Cine zice altfel, minte.

Totul a început, zice-se, c-o babă; nu îmi cereți detalii! Baba ar fi venit de undeva „de-afară” (de unde?) și ar fi obținut în doi timpi și trei mișcări retrocedarea casei de pe strada Vasile Lascăr 54, unde înainte de Revoluție nu știu ce-a fost. Ce voia să facă baba n-a aflat nimeni, dar indiferent ce-a avut dânsa-n gând, timp n-a fost să-și pună gându-n faptă: au apărut fulgerător doi nepoți, Felix și Diana, care-au convins-o pe senioară să facă acolo fabrică de bani, adică un „bar de zi și de noapte”. Nu știu ce bani a-nceput să producă localul pe timp de zi, dar pe timp de noapte chiar producea. Am lăsat și eu destul în tejghea, nimic față de cât au lăsat alții (nu dau nume!), care practic se mutaseră în curte. De dormit, dormeau la ei acasă (ziua), iar cum se însera se-nființau smeriți la bar, luau o sticlă de vodcă și se așezau la o masă, să prindă loc. Și pe locul ăla rămâneau până dimineața, bând și trăncănind („Unul spune una, altul spune alta, nici nu știi când trece timpul”), totul pe spezele acelei unice sticle de vodcă de la-nceput.

Nu trebuie să despic firu-n patru: cine venea ulterior la masă își cumpăra loc cu băutură adusă „de-acasă”, adică de la buticurile care apăruseră ca ciupercile după ploaie. Și țigări, bunînțeles. Amfitrionul (investitorul în prima sticlă) oferea cu mărinimie foc de la propria brichetă, dar fuma de la noii-veniți, care odată bine jumuliți, plecau cu coada-ntre picioare spre cartierele lor dubioase (Berceni, în cazul meu), lăudându-se c-au fost „pe centru”. Și mai era ceva: Vasile Lascăr e-ntr-o zonă de lumpeni (așa era și atunci). Eu nu mi-am luat bătaie decât de două ori (de-atâtea am și fost), că a treia oară, când m-apropiam de stradă, i-am auzit pe unii cum se sfătuiau: „Hai, coae, pe «Felix», să le dăm teroare la roacări!”. 



***

„Ea frumoasă și el tânăr / El înalt și ea înaltă”. Tot Eminescu, săracul; ce să facem! Când nu mai avem nimic, ne tragem iar către ăștia marii, către surse, cum ar zice; cu vremile noastre ne-am lămurit demult. Măcar în trecut să ne aflăm refugii, dacă prezentul acesta ne cam bese-n nas...

Da, dar în care trecut? Ce, noi am apucat să fim contemporani cu Eminescu, ca să ne dăm cu părerea?! Nu, n-am, așa că-i bine să admitem cinstit: cunoaștem doar comunismul mic (1982 – 1989) și mijlociu (1971 – 1982), tranziția (zisă și „Vremea lui Nea Nelu”, 1989 – 29.04.2004) și capitalismul manelist (2004 – octombrie 2019), așa că numai despre astea putem spune ceva cu cap și coadă, fără bătăi de câmpi, de cap și de joc. Azi, Vremea lui Nea Nelu. Trocadero!

Bănănăiam aiurea prin Trocadero din Paris, muream de sete, căutam căpiat cârciuma, berăria, boozery. Nimic! Bă, mă gândeam eu, cât de proști poa’ să fie ăștia? De ce-i zici „Trocadero” la toată magaoaia, dacă n-ai terăsuca-n față, s-o afle omul numaidecât, să-și bucure beregușul c-un pression rece și bun? Păi „Trocadero” nu e prin însăși natura ei denumire de berărie?!

Ei bine, nu. Am îmbătrânit degeaba și tot păcălici am rămas: Trocadero nu e nume de berărie. A devenit, dar la-nceput nu era. Păi nu știți firea francezilor? Făloși cum alții nu-s! S-au repezit și ei la unii mai săraci să-i bată, apoi s-au întors la Paris și-au ridicat baritai Casa Poporului pe dealul Chaillot, ca să se laude cu „victoria” (în bătălia de la Trocadero, cea din 1823, au murit, zice-se, exact 30 de francezi; eroică faptă de arme, într-adevăr!). De ce se numesc de-atunci „Trocadero” berăriile din toată lumea? Habar n-am.

Trocadero din București era peste drum de Universitate. După examen, cu grupa de colegi de la filologie, am mers să bem; clanță m-am făcut, clanță! M-am pomenit în closet cu una Aghioceoaiei, zisă „Pitica”, făcând sex în picioare (toți colegii mei erau colege). Ea s-a-ntors la masă, fericită, orgasmată, eu am rămas să vomit. Vremea lui Nea Nelu, mda: „Ea urâtă și el clanță / El pitic și ea pitică”. 


***

Zice Dan Lungu că el e-o babă comunistă și eu nu mă bag: vrea omul să fie o babă comunistă, să fie sănătos! Doar nu m-apuc să-i fac eu program (apropo, ați observat cât de enervant e-un sfat necerut? De fapt, nu: ați observat câți oameni dau sfaturi necerute și pe urmă se miră că-i ocolește toată lumea?), am altele pe cap, ca de exemplu: eu ce sunt? Dacă el e-o babă comunistă, atunci eu, fie că vreau, fie că nu, sunt o babă postcomunistă. Și iată de ce: habar n-am cum „periodizează” istoricii comunismul din România, dar al meu începe în 1982 (când se-apucă Nea Nicu să plătească datoria externă și eu intru la gimnaziu) și se termină în 1990 (când minerii lui Nea Nelu îmi sparg capul cu ranga și dau bacalaureatul). A fost nașpa. Comunismul meu a fost nașpa. Comunismul altora o fi fost cool (1965 – 1971?), dar al meu a fost de tot căcatul.

Dar dup-aia a venit postcomunismul, cam până prin 1999 (când guvernul Isărescu a izbutit fabuloasa „creștere economică zero”), care postcomunism, ierte-mă Dumnezeu, mi-a cam plăcut. Cum naiba să-i condamn pe idioții de regretnici ai „vremii lui Nea Nicu”, când eu însumi trăiesc din amintirile vremii lui Nea Nelu?! Bucureștiul era aceeași ghenă ca-nainte, dar găseai pâine, bere și benzină. Cool!

Păi nu eram la cofetărie? Prin 1992 trebuie să fi fost, poate prin 1993, depinde pe cine întreb. Cu Ratatu, Șarpe și Bobocu, înăuntru stăteam, nu pe terasă, nu mai știu de ce; era plin de bețivani. Noi, prin comparație, eram niște lorzi, eram upper middle-class, ne uitam la ei cu scârbă, îi băgam în seamă numai când ne cerșeau țigări („Tai-o, bă, că te punctez”). Șarpe se făcuse cel mai repede, s-a dus la mizeria aia de toaletă din spate, s-a-ntors și mai beat decât plecase, s-a sprijinit, nu se știe cum, de unul din butoaiele din cofetărie (!) și i-a mișcat dopul, iar berea din butoi a început să țâșnească ca dintr-o arteziană. Nefericitul se tot chinuia să astupe jetul de bere cu mâna, să nu-l vadă alea din cofetărie, dar noi i-am strigat de la masă: „Pune gura, bă, calicule! Bagă-ți gura, direct, și înghite cât poți – pleașcă, fraiere!”. Sfaturile noastre strigate au atras-o pe femeia de serviciu, care l-a atacat pe Șarpe cu teul ei de lemn. În cap i-a dat, în cap. Noi râdeam adevărat. 


articole publicate în numerele 32, 41, 45 ale revistei Cațavencii

Niciun comentariu: