Dacismul ca tradare de tara

Ma voi screme sa fiu scurt.

Dacismul e o moda recurenta la romani, provenita din complexul de inferioritate al marginalului. Comparatie: asa cum multi microbisti din Romania “tin” cu Manchester United sau cu Bayern Munchen, din dorinta de a se “lipi” de ceva mai grandios decat Unirea Slobozia sau Aurora Ramnicu-Valcea, tot asa multi romani se consoleaza cu dacismul, din dorinta de a masca situatia lor de sarantoci ai Europei. Si pe la altii e boala asta, dar nu la asemenea cote delirante ca la noi: la bulgari se manifesta ca “odrysism”, iar la unguri ca “turanism”. Si altii-s tristi.

Doi: dacismul ar fi o simpla basina fara consecinte, daca n-ar vira spre niste concluzii cu posibile consecinte practice, nefaste binenteles. Adica, romanii fiind daci, inseamna ca istoria lor n-are nimic de datorat Europei, dimpotriva, Italia si Europa datoreaza de fapt dacilor (id est romanilor) intreaga lor dezvoltare actuala, pentru ca “de aici a plecat totul” si ca “noi le-am adus lor civilizatia si scrisul, nu invers”. Ergo, Uniunea Europeana e un imperiu rau si ingrat, care ne impune legi si ne baga politicienii-n puscarie, in loc sa ne zica “mersi” ca i-am ridicat la lumina, prin geniul lui Zamolxe si prin tablitele de la Tartaria.

Trei: nicio diferenta, deci, intre actuala Uniune Europeana si raposata Uniune Sovietica. Doua imperii hraparete care au venit la noi sa fure, dar, atentie, in timp ce Uniunea Sovietica nu ne datora nimic (in afara de tezaur), Uniunea Europeana ne datoreaza, de fapt, totul. Deci “europenii” sunt mai rai si mai prefacuti decat “rusii”, care erau si sunt niste brute, dar “macar nu minteau”!.

Patru: pe acest fir logic, asa cum rusii au renuntat de bunavoie la Uniunea Sovietica (ce nu le aducea niciun avantaj, doar ii storcea de resurse), asa si romanii (sau dacii, ca e acelasi lucru) trebuie sa renunte la Uniunea Europeana, “pana nu e prea tarziu”. Pentru orice patriot roman adevarat, adica dac, aceste lucruri sunt limpezi ca lumina zilei. Cei care nu sunt de aceeasi parere sunt tradatori de tara si trebuie impuscati in cap. Dar, desigur, mai intai trebuie torturati, ca sa fie de invatatura de minte tuturor celor care ar vrea sa tradeze romanismul, adica dacismul.

Cinci: evident, iesirea din UE e la pachet cu cea din NATO. Pentru ca daca exista ceva mai rau si mai anti-dacic decat europenii, acel ceva sunt americanii.

Sase: e greu sa nu observi ca acest discurs dacist e promovat de aceiasi oameni care au fost coloana vertebrala a ceausimului in Romania (pentru cei mai tineri, “ceausismul” a fost varianta romaneasca a “national-comunismului”). Odata cu 1989, acesti oameni au pierdut aproape totul, sau mai exact au pierdut monopolul puterii simbolice: din “centrali” au devenit “marginali”. Statut pe care il detesta profund. Din acest motiv ei sunt de acord cu oricine le-ar promite redarea vechiului lor statut de putere, fie ca acest cineva este Napoleon Savescu, Corneliu Vadim Tudor sau Vladimir Putin. Esential pentru ei, pentru dacisti, e sa ne extermine pe noi (“europenistii”), urmand ca mai apoi sa vada ei ce-o fi. Oricum, “mai rau ca acum, n-are cum sa fie!”.

Sapte, si cu asta inchei: nu cunosc si nici nu intuiesc cum functioneaza mintile lor, dar toti dacistii pe care-i cunosc eu tin partea pro-rusilor in (cvasi-)razboiul din Ucraina. Nu ii deranjeaza ca, daca pro-rusii castiga, tancurile lui Putin vor fi la Reni, adica la nici 20 de kilometri de Galati. Cine sunt, in cazul asta, tradatorii de tara? Dacistii sau “europenistii”?!

Nota: imaginea de frontispiciu reprezinta un tablou al domnului Sorin Feraru, caruia nu i-am cerut permisiunea de a-i folosi lucrarea. Daca nu este de acord cu preluarea mea abuziva, il rog sa ma informeze si o voi sterge imediat.

Revansa provinciei

Nu ma refer aici la Unirea Urziceni (desi imi arde buza sa zic ceva si de ei, ca de cand visam io la niste eroi din provincie care sa-i bage cu botul in noroi pe cripto-comunistii si dinozaurii de la Dinamo si Steaua!), ci la Sorin Oprescu.

Nenea asta candideaza si el la prezidentiale. Ma rog! Ii urez noroc, dar nu cred c-a sa faca vreo branza, si stiti de ce nu cred? Pentru ca e prototipul bucuresteanului smecher! Vorba, accentul, mimica, pedigriul securisticoid, ca sa nu mai spun de discursul in sine; toate sunt parca luate cu copy/paste din portretul robot al bucuresteanului antipatic, enervant si figurant, asa cum este el vazut in restul tarii.

Am umblat ceva (mult mai putin decat as fi vrut) prin tara si stiu cum sunt vazuti cei din Bucuresti; ergo, mare mirare daca domnul Sorin Oprescu va lua mai mult de 5% de la alegatorii din provincie!

Zic 5%, asa, ca sunt eu galanton. N-ar merita nici 0,1%, dar nu vreau sa fiu rau cu el: acest procent ii este rezervat domnului Corneliu Vadim Tudor, alt prezidentiabil in Romania anului 20 (parca asa a zis Silviu Brucan, nu?!).

Iar votez!

”Ce, ma, iar te duci la vot, ca sa te dai smecher?”: aud vorba asta de la mai toti amicii, care si-au facut un punct de onoare in a nu vota niciodata. Ideea lor ar fi ca votul e o treaba de pensionari si de catelusi politici, nu de oameni seriosi, ne-manipulabili. Cu tot respectul pentru amicii mei, sunt de alta parere, si iacata-ma ca ma explic. Prin exemple, ca de obicei.

Ma intalnesc cu o cunoscuta, proaspat divortata, care imi spune: ”Pai ce, d-aia m-am maritat eu, ca sa gatesc si sa spal vase?! Ma maritasem pentru dragoste, nu sa fac pe masina de spalat!”. Carevasazica, doamna ar fi vrut numai beneficiile casniciei, fara nici o obligatie!

Ma intalnesc cu niste amici, fani ai echipei Dinamo Bucuresti (ma rog, gusturi!). Il injurau pe nu stiu cine, din conducerea clubului, si m-am hazardat sa emit si eu o parere, dar am fost pus la punct in mod nemilos: ”Tu n-ai dreptul sa vorbesti, ca n-ai nici o treaba cu echipa!”. Dur, dar adevarat: nu aveam dreptul la cuvant. Privilegiul de a injura imi era refuzat, si pe buna dreptate.

Ei bine, ati inteles deja ideea: ma duc la vot, de fiecare data, nu pentru a ma da smecher, ci pentru a-mi pastra dreptul de a injura. Daca nu m-as duce, as fi ca doamna de mai sus: imi place sa traiesc in democratie, dar fara vreo obligatie. Adica, pentru cei carora le e indiferent in ce sistem politic traiesc, e de inteles sa nu voteze; dar pentru mine, care pot face comparatia, democratia e ceva asumat, nu conjunctural.

Cand traiam in dictatura, ma uitam la democratie ca la alta minune, si mi se parea ca e o sarbatoare fara pauze. Acum pricep ca nu e deloc asa, dar ca oricum e cel mai putin prost dintre toate sistemele politice. E drept ca sunt si multe vase murdare de spalat (Corneliu Vadim Tudor, exemplul viu), dar merita, per total. Alternativa e cu mult, cu mult mai naspa!

Cu respect, domnule Boia!

Spre norocul meu, m-am ales cu niste Lucian Boia. Prin “niste”, vreau sa zic ca baietii au pus mana si mi-au cumparat tot ce-au gasit de Lucian Boia (afara de “Istorie si mit in constiinta romaneasca”, singura de care auzisem eu; p-aia n-au gasit-o!). Iar eu am pus mana si am citit, in astea doua saptamani de sarbatori, si m-am dumirit in cateva privinte (ceea ce pentru mine inseamna foarte mult!).
Intr-una din cartile lui (“Pentru o istorie a imaginarului”) da niste exemple, chiar in ultimul capitol, la sfarsit de tot; exemplele sunt din ceea ce el numeste “recursul mitic al intemeierii” (sau asa ceva, ca n-am memorie terminologica). Adica, atunci cand un popor isi construieste propria imagine nationala, simte nevoia sa-si invoce niste stramosi; cu cat mai indepartati, cu atat mai bine – inseamna ca-s mai nobili!
Unul din exemple e urmatorul: cand rapoartele ONU acuzau regimul lui Saddam Hussein de genocid si incalcarea drepturilor omului, regimul s-a aparat invocand… codul lui Hammurabi! Cica “ba americanilor, noi v-am invatat ce-s alea legi, si acum voi veniti si ne luati de coae? Pai nu va e, ma, rusine? Unde erati voi, ma, cand noi scriam codul lui Hammurabi?!”. V-ati prins! Adica ei, oamenii lui Saddam Hussein, erau urmasii directi ai babilonienilor lui Hammurabi, si deci aveau voie sa omoare pe oricine – conform interpretarii codului, “ochi pentru ochi si dinte pentru dinte!”. Ma rog, e greu de imaginat cum justifica asta bombardarea cu gaze de lupta a zeci de sate pline de femei si copii, dar de ce sa ne batem capul cu asemenea amanunte futile…?!
Chestia e ca am ras de m-am spart cand am auzit-o p-asta cu Hammurabi, si mi-am dat seama ca m-am ambalat ca prostul pe tema “Dacia Preistorica” a lui Densusianu. In fond, el a fost un biet prostanac, nu un autor de genocid! Intrebarea este alta: de ce m-am infuriat asa rau pe o chestie asa marunta?
Am tot stat si m-am gandit, si mi-am amintit cand m-am mai enervat in halul asta: am fost in vizita la o doamna in varsta, mama unui prieten, care mi-a dat dulceata si visinata si a inceput sa-l laude pe Ceausescu. Dupa vizita aia, am fost bolnav de furie o saptamana intreaga.
Concluzie: orice discurs care sugereaza, direct sau indirect, cum ca “inainte era mai bine” sau “comunismul a fost bun”, imi declanseaza o reactie foarte puternica de furie. Uneori mi-o stapanesc, alteori nu. Acum l-am asociat pe Iosif Constantin Dragan cu Napoleon Savescu si cu Nicolae Ceausescu si cu comunismul in general, si mi s-a pus pata. Daca ma gandesc, e prea posibil ca bietul Densusianu sa nici nu fi stiut de existenta doctrinei comuniste, dar’mite sa fi prevazut cum anume vor folosi national-securistii visarile lui despre “Imperiul pelasg”!
Intrebare doi: de ce numai eu am problema asta? De ce doar pe mine ma enerveaza atat “comunismul a fost bun”, iar pe altii nu? Am tot stat si m-am gandit, si cred ca sunt posibile trei raspunsuri, mari si late:
a) ii enerveaza si pe altii, dar n-o arata. In sensul “da, si ce-i cu asta? OK, comunismul a fost rau, a fost crima si pedeapsa, si ce-i cu asta? E trecutul, nu? Acum avem de trait, nu de stat si mieunat c-a fost rau regimul comunist!”. Corect. Nu pot obiecta nimic acestui punct de vedere.
b) scriitorii pe care ii citesc (Liiceanu, Aldulescu, Boia, Djuvara, Cartarescu, Schlattner) zic toti “comunismul a fost rau”. Oamenii intre care imi duc viata (rude, prieteni) zic altceva: fie “nu ma intereseaza”, fie “comunismul a fost bun”. Cum s-ar spune, traiesc schizoid.
c) cei mai multi oameni (in orice caz, toti cei pe care-i cunosc eu) au SI amintiri placute din comunism (Vasile Ernu, exemplul viu; dar chiar Cezar Paul-Badescu!). Eu n-am nici una. Nu-mi amintesc de nimic, dar chiar nimic placut: nici uniforma de pionier, nici practica agricola, nici defilarile, nici statul la cozi, nici taierile de curent electric nu mi se par amintiri frumoase. Lucian Mandruta zice ca el d-abia astepta o taiere de curent cand invata cu cate o colega, ca atunci dadea atacul (la lumanare!) si facea sex cu ea. Eu n-am nici o astfel de amintire, n-am facut nici un sex la lumanare. Si nimic altceva simpatic nu-mi amintesc, doar de: profesori indoctrinati, colegi pupincuristi, nesfarsitele batai cu tiganii, colectarea de sticle si borcane, muntii de gunoaie care se adunau cu anii in ghena. Nu, nimic, zero, niente. Iadul.
Acuma, ce sa zic? Bine c-am scapat! Odata din comunism, a doua din necunostinta de cauza: daca mi-am dat seama ca asociez prea multe lucruri cu comunismul (antiamericanismul; ortodoxia; echipa Dinamo; SRI; PSD; Corneliu Vadim Tudor; matusi-mea; limba rusa; costumul de haine; ciorba de legume; poporul rroma; masina Dacia; mirosul de tuica; caciula de nutrie; accentul oltenesc), pot sa ma concentrez si sa constientizez ca omul n-are de unde sa stie ca daca ma roaga sa-l ajut la impinsul masinii (care “n-o ia la cheie”), io zic ca-i comunist si sar la scandal!