Cu respect, domnule Boia!

Spre norocul meu, m-am ales cu niste Lucian Boia. Prin “niste”, vreau sa zic ca baietii au pus mana si mi-au cumparat tot ce-au gasit de Lucian Boia (afara de “Istorie si mit in constiinta romaneasca”, singura de care auzisem eu; p-aia n-au gasit-o!). Iar eu am pus mana si am citit, in astea doua saptamani de sarbatori, si m-am dumirit in cateva privinte (ceea ce pentru mine inseamna foarte mult!).
Intr-una din cartile lui (“Pentru o istorie a imaginarului”) da niste exemple, chiar in ultimul capitol, la sfarsit de tot; exemplele sunt din ceea ce el numeste “recursul mitic al intemeierii” (sau asa ceva, ca n-am memorie terminologica). Adica, atunci cand un popor isi construieste propria imagine nationala, simte nevoia sa-si invoce niste stramosi; cu cat mai indepartati, cu atat mai bine – inseamna ca-s mai nobili!
Unul din exemple e urmatorul: cand rapoartele ONU acuzau regimul lui Saddam Hussein de genocid si incalcarea drepturilor omului, regimul s-a aparat invocand… codul lui Hammurabi! Cica “ba americanilor, noi v-am invatat ce-s alea legi, si acum voi veniti si ne luati de coae? Pai nu va e, ma, rusine? Unde erati voi, ma, cand noi scriam codul lui Hammurabi?!”. V-ati prins! Adica ei, oamenii lui Saddam Hussein, erau urmasii directi ai babilonienilor lui Hammurabi, si deci aveau voie sa omoare pe oricine – conform interpretarii codului, “ochi pentru ochi si dinte pentru dinte!”. Ma rog, e greu de imaginat cum justifica asta bombardarea cu gaze de lupta a zeci de sate pline de femei si copii, dar de ce sa ne batem capul cu asemenea amanunte futile…?!
Chestia e ca am ras de m-am spart cand am auzit-o p-asta cu Hammurabi, si mi-am dat seama ca m-am ambalat ca prostul pe tema “Dacia Preistorica” a lui Densusianu. In fond, el a fost un biet prostanac, nu un autor de genocid! Intrebarea este alta: de ce m-am infuriat asa rau pe o chestie asa marunta?
Am tot stat si m-am gandit, si mi-am amintit cand m-am mai enervat in halul asta: am fost in vizita la o doamna in varsta, mama unui prieten, care mi-a dat dulceata si visinata si a inceput sa-l laude pe Ceausescu. Dupa vizita aia, am fost bolnav de furie o saptamana intreaga.
Concluzie: orice discurs care sugereaza, direct sau indirect, cum ca “inainte era mai bine” sau “comunismul a fost bun”, imi declanseaza o reactie foarte puternica de furie. Uneori mi-o stapanesc, alteori nu. Acum l-am asociat pe Iosif Constantin Dragan cu Napoleon Savescu si cu Nicolae Ceausescu si cu comunismul in general, si mi s-a pus pata. Daca ma gandesc, e prea posibil ca bietul Densusianu sa nici nu fi stiut de existenta doctrinei comuniste, dar’mite sa fi prevazut cum anume vor folosi national-securistii visarile lui despre “Imperiul pelasg”!
Intrebare doi: de ce numai eu am problema asta? De ce doar pe mine ma enerveaza atat “comunismul a fost bun”, iar pe altii nu? Am tot stat si m-am gandit, si cred ca sunt posibile trei raspunsuri, mari si late:
a) ii enerveaza si pe altii, dar n-o arata. In sensul “da, si ce-i cu asta? OK, comunismul a fost rau, a fost crima si pedeapsa, si ce-i cu asta? E trecutul, nu? Acum avem de trait, nu de stat si mieunat c-a fost rau regimul comunist!”. Corect. Nu pot obiecta nimic acestui punct de vedere.
b) scriitorii pe care ii citesc (Liiceanu, Aldulescu, Boia, Djuvara, Cartarescu, Schlattner) zic toti “comunismul a fost rau”. Oamenii intre care imi duc viata (rude, prieteni) zic altceva: fie “nu ma intereseaza”, fie “comunismul a fost bun”. Cum s-ar spune, traiesc schizoid.
c) cei mai multi oameni (in orice caz, toti cei pe care-i cunosc eu) au SI amintiri placute din comunism (Vasile Ernu, exemplul viu; dar chiar Cezar Paul-Badescu!). Eu n-am nici una. Nu-mi amintesc de nimic, dar chiar nimic placut: nici uniforma de pionier, nici practica agricola, nici defilarile, nici statul la cozi, nici taierile de curent electric nu mi se par amintiri frumoase. Lucian Mandruta zice ca el d-abia astepta o taiere de curent cand invata cu cate o colega, ca atunci dadea atacul (la lumanare!) si facea sex cu ea. Eu n-am nici o astfel de amintire, n-am facut nici un sex la lumanare. Si nimic altceva simpatic nu-mi amintesc, doar de: profesori indoctrinati, colegi pupincuristi, nesfarsitele batai cu tiganii, colectarea de sticle si borcane, muntii de gunoaie care se adunau cu anii in ghena. Nu, nimic, zero, niente. Iadul.
Acuma, ce sa zic? Bine c-am scapat! Odata din comunism, a doua din necunostinta de cauza: daca mi-am dat seama ca asociez prea multe lucruri cu comunismul (antiamericanismul; ortodoxia; echipa Dinamo; SRI; PSD; Corneliu Vadim Tudor; matusi-mea; limba rusa; costumul de haine; ciorba de legume; poporul rroma; masina Dacia; mirosul de tuica; caciula de nutrie; accentul oltenesc), pot sa ma concentrez si sa constientizez ca omul n-are de unde sa stie ca daca ma roaga sa-l ajut la impinsul masinii (care “n-o ia la cheie”), io zic ca-i comunist si sar la scandal!