Arta de a bea bere

Am primit “mustrare scrisa” (pe mess, buninteles): “Ba idiotule, tu crezi ca ma f. pe mine grija de basarabenii tai? Ce treaba are, ma, “Berile de Aur” cu problemele lu’ basarabenii astia, mai da-i in p. mea?! Baga-ti mintile in cap, fa-ma sa rad, ca d-aia intru pe blogul tau de c.!”.

Nu stiu daca am meritat pe deplin mustrarea, dar simt nevoia sa ma explic, minimal: am citit pe net ca in aprilie, la Chisinau, “revolutionarii portocalii” au reusit sa tina legatura (intre ei si cu lumea larga) prin Twitter, dupa ce securistii lui Voronin le taiasera accesul la retelele de telefonie mobila. Am fost curios cum e cu twitterul asta, asa ca am incercat sa aflu ce si cum, dar nereusind (tehnologia ma depaseste ca intotdeauna), mi-am varsat necazul pe ceea ce stiam, si anume “problemele lu’ basarabenii”.

Ergo: da, blogul se numeste Berile de Aur si ar trebui sa-si merite mai mult numele. Doar ca de o vreme (vitrega!) stau mai slabut cu berea, si de aici – drama!
In privinta artei de a bea bere, putina atentie, va rog: o bere reusita se bea alaturi de un factor de remotivare. Sa ma explic (prin “o bere” vom intelege, buninteles, “o sesiune de baut bere”!).

Ideea ca e intr-un grup uman exista totdeauna o tensiune sociala, mare sau mica: atunci cand grupul e proaspat format, tensiunea e mare; cand grupul are in urma o istorie comuna, tensiunea e mai mica, dar nu cu mult mai mica. Cauza acestei tensiuni e de natura animala, probabil, si anume imprecizia ierarhiei (nu stii exact cum sa te raportezi la cei de langa tine, daca esti mai sus sau mai jos decat ei pe scara sociala).

Factorul de remotivare e acel lucru (sau persoana) care abate atentia intregului grup de la tensiunea sus-pomenita; poate fi orice, dau cateva exemple: un meci de urmarit la televizor; cineva care canta la ghitara; un foc de tabara care trebuie intretinut (sau si mai bine, un gratar pe care se frige carnea); un joc de carti sau o partida de table (pe care s-o chibiteze toata lumea); o punga cu seminte din care mananca toti, scuipand cojile; un “povestas” deosebit, cineva care capteaza atentia intregului grup; etc (nu-mi mai vin in minte alte exemple).
Esential e ca factorul de remotivare sa nu fie berea in sine! E foarte important – daca tensiunea grupului e disipata prin bautul de bere, atunci se bea foarte repede, iar tensiunea creste, in loc sa scada (din cauza alcoolului berii, asa slaba cum e ea). Efecte: daca esti slab de intestine, ajungi pe buda cu diaree (si pe urma fuga acasa – sa nu-mi ziceti ca asta e o bere reusita!); daca esti slab de stomac, ajungi la buda si versi tot din tine (la fel); daca esti slab de creier, te imbeti si sari la scandal cu cei din jur (iti mai iei si peste cocoasa – nici asta nu e o bere tocmai reusita…).

Concluzii: incearca sa bei bere cu un grup vechi, sudat, cunoscut, cu o ierarhie cat de cat stabilita; incearca sa aveti la indemana un factor de remotivare; daca nu aveti, si singurul factor posibil e berea in sine, incearca sa bei cat mai incet, si mai ales, adu in discutie subiecte neutre (altele decat fotbalul, politica si prostia celor de fata, cu exceptia ta!).

Daca, totusi, nu-ti iese nimic, n-ai decat sa ma chemi pe mine, pe post de factor de remotivare!

Un mic URSS: Transnistria

Aici treaba e cu mult mai simpla: din anumite motive, rusii nu s-au impacat niciodata cu pierderea Basarabiei (intreg spatiul dintre Prut si Nistru) in favoarea Romaniei (a treia unire, cea din ianuarie 1918). Au incercat mai intai cu invazia armata, dar n-aveau forte suficiente si au fost de fiecare data respinsi, inapoi peste Nistru; au incercat pe urma figura cu “miscari spontane antiromanesti” (rascoala de la Tatar-Bunar, de pilda) dar nici asta n-a mers.

Asa ca au organizat “Republica Autonoma Moldoveneasca” in cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene, ea insasi parte din URSS. Cu asta au impuscat doi iepuri: au tinut permanent Romania sub presiune (pentru ca, evident, “autonomii” moldoveni de peste Nistru doreau – spontan! – unificarea cu moldovenii de dincoace de Nistru, adica cu Basarabia). Dar in acelasi timp au tinut Ucraina sub presiune, bagandu-i in coasta aceasta enclava obedienta doar Moscovei, nu si Kievului.

Desteapta miscare, fie vorba intre noi… !

Despre cum a oscilat favoarea Moscovei, cand inspre ucrainieni, cand inspre “transnistreni”, e o poveste intreaga, fascinanta dealtfel: ba le lasau alfabetul latin, ba li-l luau inapoi si ii treceau la chirilic, dupa care ciclul se relua. Incai, nu se plictiseau!

Dupa razboi, URSS a lipit Transnistria de Basarabia si asa a aparut “Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca”. Pe Nistru, la Tiraspol, a fost construit un mare baraj si o centrala hidroelectrica de mare putere, dar cu toate dotarile pe malul stang! Si tot acolo a fost amplasata si toata industria noii republici. Asta insemna ca republica Moldova avea capitala politica in stanga Nistrului (la Chisinau), dar toata forta industriala si comerciala in dreapta, la Tiraspol. Isteata treaba!

Cand Moldova s-a declarat independenta, in 1991, s-a trezit intr-o situatie de mare cacao: fara iesire la mare, fara vreo capacitate de productie (nici macar current electric!), fara armata si fara prieteni. Sa tot guvernezi, in conditiile astea. Io unul ma mir ca inca exista Moldova ca stat!

Chisinaul n-a controlat niciodata malul stang al Nistrului, desi a tot incercat, pana cand s-au suparat comunistii de la Tiraspol si s-au pus cu bataia pe ei (razboiul civil din republica Moldova). Dupa care s-au declarat frumusel independenti, si au lasat Moldova saraca lipita planetei, fara nici o productie proprie, afara de vin (dar asta nu era cumparat decat de Rusia! Asa ca Moldova a inceput sa joace dupa cum i se canta de la Moscova, ca n-avea de ales).

Si romanii unde sunt, in toata ciorba asta?! Pai aia e, ca nu prea sunt! Patru lucruri i-au tinut pe tusa:

unu, in vestul Ucrainei era o minoritate romaneasca de circa 800.000 de oameni (un popor intreg!), ramasi acolo inca din evul mediu; deci, o baza etnica pentru “republica autonoma moldoveneasca” a existat in mod real;

doi, administratia romaneasca in Basarabia, intre 1918 si 1940, a fost extraordinar de proasta, corupta si incapabila, si-a lasat amintiri foarte neplacute locuitorilor (un singur pod de cale ferata traversa Prutul, intre Iasi si Chisinau, si ala era facut inca de pe vremea tarului!); deci, basarabenii nu-i iubesc deloc pe guvernantii romani, din motive istorice;

trei, intre 1941 si 1944, romanii au organizat si ei o “Transnistrie” proprie, pe teritoriul dintre Nistru si Bugul de Sud; numai ca au folosit-o pentru exterminari de evrei, tigani, comunisti si ucrainieni! Va dati seama cam ce amintiri au localnicii de acolo despre Romania…

patru: in singurul moment istoric cand chiar ar fi putut ajuta Moldova, Romania n-a miscat un deget: pai in 1991 eram condusi de Iliescu, care ii ciugulea din palma lui Gorbaciov! Ce sa-i ajute Ilici al nostru pe “independentii” de la Chisinau…?!

Ergo: da, Scame, Transnistria e o fictiune, dar localnicii nu o vad asa: ei urasc Romania, urasc Moldova, urasca Ucraina, si singurul lor vis e sa intre in componenta Federatiei Ruse, intocmai ca exclava Kaliningrad; daca aia au putut sa fie rusi, transnistrenii de ce sa nu poata? Ei sunt mai prosti, sau ce?!

Basarabia si Noaptea Muzeelor

O alta amintire de la Noaptea Muzeelor, de data asta de la Muzeul Hartilor si Cartii Vechi: stiam eu cate ceva despre Basarabia, dar acum m-am convins!
Ca structura, bucata asta de pamant dintre Prut si Nistru e facuta din doua “piese”: o zona de dealuri inalte, calcaroase, impadurite si pline de vii si livezi (jumatatea de nord); si o zona foarte joasa, de campie plata, cam malstinoasa (jumatatea de sud).
Ei bine, pe aproape toate hartile din muzeu (99% dintre ele), jumatatea de sud apare ca o alta tara fara de jumatatea din nord! Nordul asta apare integrat Moldovei medievale (iar acum Republicii Moldova), in schimb sudul apare ca foarte plimbaret, intre stapani diferiti: Hanatul Crimeii, Valahia, Moldova lui Stefan, Turcia, Rusia, Romania, iar Rusia, iar Romania, iar Rusia, si acum Ucraina. De fapt, in clipa de fata, jumatatea de sud e impartita intre Republica Moldova (“regiunea autonoma Gagauzia”) si Ucraina (“Odessa oblast”). Care-i de fapt smecheria?
Pai treaba sta in felul urmator: jumatatea asta de sud, campia plata, care se cheama acum “Bugeac”, ofera controlul la gurile Dunarii (daca nu controlul, macar accesul) si la limanul Nistrului. Adica la comert! (Exemplificare: o fi fost Stefan bun strateg, dar dupa pierdut Bugeacul asta a trebuit sa plateasca tribut la turci; ca de obicei, banii au vorbit mai clar decat armele…).
Jumatatea de nord, in schimb, nu ofera nici acces si nici control la nimic, adica e total neinteresanta strategic. De asta face Voronin ce vrea si Uniunea Europeana nu zice nici p^s: pentru ca nu-i pasa! De asta a ramas republica Moldova total izolata, fara prieteni printre vecini (nici romanii si nici ucrainienii nu vor s-auda de ea, iar Europa nici nu stie de existenta acestei tari): e doar o bucata de pamant fara vreo semnificatie politica sau economica. Pentru Rusia, ea conteaza doar ca valoare simbolica, ceea ce arata o data mai mult ca rusii sunt dusi cu capul.
Intrebare: pai, daca jumatatea de nord se cheama republica Moldova, iar cea de sud se cheama Bugeac, de unde pana unde numele de “Basarabia”…?!
D-aia-i bine sa te duci la Noaptea Muzeelor, ca afli d-astea: pai Bugeacul a apartinut de Valahia doar o singura data, pe vremea lui Negru Voda si a lui fiu-sau, Basarab intai. Dupa momentul ala si-a capatat numele (Basarabia = tara lui Basarab), din motiv de prestanta, presupun: a fost cel mai vestic cuceritor.
Curios e ca, treptat, denumirea a trecut si asupra jumatatii de nord, unde a si ramas (noi si acum spunem “basarabenii din Chisinau”); in schimb, in sud ea s-a estompat treptat, pana a fost inlocuita cu actuala denumire, de origine tatara (“Bugeac”).
Ergo: la rasarit de Prut nu exista acum nici statul Basarabia, nici statul Bugeac, asa cum apar pe toate hartile medievale din muzeu (si cum apar si in vorbirea curenta); in schimb, exista un stat (republica Moldova) de care nu vrea sa stie nimeni din Europa, nici macar romanii, si mai exista niste ciudate alcatuiri staliniste (Gagauzia si “Odessa oblast”), de care chiar ca nu stie nimeni pe lume - nici macar oamenii care le locuiesc!

De ce-a innebunit Blokhin?

Ca oricui, si mie imi place “berea vorbita”. Adica sa nu bei in tacere (cum fac suedezii cu vodca, spune-se), fiecare cazut in propriul butoi cu melancolie, ca atunci nu e nici un haz. Ci dimpotriva, sa vorbesti si sa auzi chestii interesante, cu conditia sa nu fie despre fotbal sau politica…!

Bun. Eram asa, culcati in iarba verde, cu focul pocnind langa noi, noapte, stele, bere, carne fripta, si vorbeam de cate toate, si ma trezesc si eu sa-l aduc in discutie pe Blokhin asta. De la povestea vietii lui ne luaram, nu de la altceva!

Generalul-maior Blokhin a fost calaul-sef al lui Stalin, omul care i-a impuscat in cap pe foarte multi. Aproape toti “tovarasii de drum”, cei condamnati in procese politice, au terminat-o cu ceafa in teava armei lui Blokhin asta: Zinoviev, Buharin, Piatakov, Rikov, Tuhacevski, Kamenev si o gramada de alte nume, sonore pe vremea aia in tara lor, de care acum nu mai stie nimeni nimic (si bine face! Niste nenorociti de comunisti, toti!).
Ma rog, una peste alta, se pare ca Blokhin asta a ramas pana in ziua de azi cel mai prolific calau al tuturor timpurilor, cu peste zece mii de oameni omorati cu mana lui. Numai ca dupa ce-a murit Stalin, alde Blokhin al nostru a fost pus pe linie moarta, i s-a dat o pensioara acolo si trecut in rezerva. Dupa care a innebunit, a ajuns la balamuc si acolo a si murit, nu se stie bine daca de moarte buna sau s-a sinucis.

Acuma, intrebarea e: de ce-a innebunit Blokhin?

Cam doua scoli s-au conturat in noaptea aia: prima, compusa din fete si din cei mai tineri, care n-au apucat nimic din comunism, ziceau ca “nu poti sa versi atata sange si sa nu te bata Dumnezeu”, cu varianta soft “a innebunit cand si-a dat seama ce-a facut!”. A doua scoala, alcatuita din noi, astia mai bosorogi, sustinea (si sustine si acum) c-a innebunit de necaz fiindca i-a fost luata “meseria” din mana. Si ca n-a regretat niciodata nimic. In capul lui de comunist, a innebunit fiindca i s-a facut o nedreptate, d-aia! Cel putin, eu asa zic.

Alte pareri…?!

Noaptea Muzeelor, versiunea mea

Ca tot omul insetat de cultura (asta e un alt fel de a spune ca iar n-am avut bani de bere), am fost si eu la Noaptea Muzeelor. Am fost uimit de cat de multa lume a luat parte la eveniment, dar asta-i alta chestie; mai interesant este cu ce anume m-am ales io unul din afacerea asta!
M-am ales cu Maruca. Nu mai e nevoie sa spun ca Maruca a fost nevasta lui George Enescu, ca stiu ca stiti; dar ceea ce s-ar putea sa nu stiti, e faptul ca inainte de asta, ca tanara vaduvioara, a fost amanta lui Nea Nae. Pe care l-a distrus.
Ceea ce voiam eu, neaparat, era s-o vad. De stiut stiam cate ceva despre ea, dar aveam in fata ochilor doar o fantoma fara chip. Ma tot intrebam: cum o fi aratat, bre, femeia care l-a terminat pe Nea Nae-al meu?! Frumoasa, urata, interesanta, cum?
Ma, ce sa va zic, judecati si voi. Mie mi se pare frumoasa, da’ pe mine toata lumea ma stie de daltonist, asa ca nu mai zic nimic. Uitati-va insa la privirea aia a ei: o asemenea femeie ia din viata exact ce vrea si cand vrea, fara sa-i pese. Sunt convins ca atunci cand n-a mai avut nevoie de el, i-a intors spatele si a plecat fara sa se uite inapoi. Apoi l-a luat de barbat pe alde Georgica, care era el urat si tiganos si cocosat, dar era maestrul Enescu. Asa da!
O sa-mi ziceti: da, ma, da’ Nea Nae asta al tau a ratat in toate, cum sa nu-l lase?! Asa e: el a ratat ca profesor, ca filozof, ca scriitor, ca ziarist, ca politician, ca scriitor, ca tata si ca om religios. A reusit doar sa se imbogateasca: mare realizare, ce sa zic, atunci cand ai un destin de Nea Nae!
Da, copii, nimic de zis, asa e, dar nu uitati ca el a ratat DUPA ce a fost parasit de Maruca, nu inainte! Pricepeti unde bat? Daca dupa acea "discutie" din 5 iulie 1933, mai discutau odata, sa zicem pe 7, sau pe 10, apoi se impacau si ramanea cu ea, cu iubirea vietii lui, poate ca…
Cine stie…?!

Jos eschimosii!

Prietenul domnisoarei Mara a fost iarasi (a cata oara…?!) deosebit de obrasnic cu mine. (Ar trebui sa scriu “cu insusi mine”?! Ma mai gandesc). Desi l-am iertat si de data asta (a cata oara…?!), mi-am amintit de promisiunea facuta prietenei sale (sus-pomenita Mara) de a-i corecta postul cu eschimosii (postul il gasiti voi pe blogul ei, prin arhiva pe undeva).

Despre e vorba: inainte de net, romanii aveau la dispozitie trei surse principale de informatii despre eschimosii astia:
1. Povestea “Lukannon” din “A doua carte a junglei”, de Ruyard Kipling;
2. Romanul “Vraja marelui nord”, de Jean Leroy-Guyo;
3. Cartulia etnografica “Eschimosii”, de Aurel Lecca.
Asta era tot. Sau, cel putin, astea erau cele mai comune surse de informare in romana. Din toate reiesea cam aceeasi poza: popor stravechi, misterios, traditii si limba extraordinar de unitare, traitor in cel mai dur mediu de pe planeta; dar mai ales, un popor extrem de pasnic, non-violent, ce nu are nici cuvant si nici concept pentru “razboi”; sunt foarte buni cu copiii; nu cunosc banii, lacomia, furtul, minciuna, adulterul. Niste ingeri, ce sa mai vorbim.

Bun. Unde-i beleaua? Pai beleaua sta in faptul ca Mara a scris un post pe blog in anul 2009, folosind informatii din anii ’70 – ’80! Intre timp domnii eschimosi (care isi zic “inuiti”, aici a spus Mara bine) au fost studiati pe toate partile, si uite cum stau lucrurile cu ei (acum, la zi; maine, cine stie ce descopera savantii, de-o sa ne crucim si mai abitir!):

1. Eschimosii nu sunt un popor stravechi, au intre 800 si 1200 de ani de locuire pe “pamanturile” lor (din Alaska pana-n Groenlanda).
2. Vechii locuitori (cultura Dorset) au fost exterminati de eschimosi, pe masura ce acestia (eschimosii) inaintau de la vest spre est.
3. Eschimosii nu au razboaie intre ei in mod obisnuit, pentru ca sunt foarte departe unii de altii; cand mediul natural suporta o concentratie mai mare de oameni (in delta fluviului Mackenzie, de exemplu) fac razboaie intre triburi, cu aceeasi cruzime ca si indienii (adica invinsii sunt omorati toti, inclusiv femeile si copiii).
4. La un anume trib (Konigas, din arhipelagul Kodiak, undeva in sudul Alaskai) exista un obicei de-o-se-bit de interesant, care spune multe; dar pentru a nu fi suspectat de pornografie, il iau direct cu copy/paste, savurati-l va rog:
“The most repugnant of all their practices is that of male concubinage. A Kodiak mother will select her handsomest and most promising boy, and dress and rear him as a girl, teaching him only domestic duties, keeping him at women's work, associating him with women and girls, in order to render his effeminacy complete. Arriving at the age of ten or fifteen years, he is married to some wealthy man who regards such a companion as a great acquisition. These male concubines are called Achnutschik or Schopans. The objects of unnatural affection have their beards carefully plucked out as soon as the face-hair begins to grow, and their chins are tattooed like those of the women”.

Astia-s oamenii, ce sa mai vorbim. Peste tot sunt la fel, iar “bunii” eschimosi nu sunt nici o exceptie: densitatea lor demografica e atat de mica, incat tind sa fie mai putin rai decat altii. Dar cand densitatea creste – s-a terminat jmekeria!

*Daca chiar vreti sa aflati despre un popor cu adevarat enigmatic, despre care deocamdata nu se stie (aproape) nimic, bagati “Dorset culture” si dati o cautare. Aia da stiinta de frontiera!

Destinatii prin Romania

Recomand celor interesati de turism meserias (adica fara prosteala gen Mamaia, Valea Prahovei, Poiana Brasov, Ghijasa de Sus, etc) trei sate descoperite mai nou (de mine, nu de adevarati!): Greci (sat), Muscel (catun), Poiana Marului (sat in curs de cocalarizare, dar inca bun).

Vin imediat si cu povesti din fiecare, numai sa-mi trag sufletul, ca-n vorba lui taica-meu: ma scol, mi-e foame; mananc, ma ia somnul!

Dreptate!

Cand eram prin anul trei de facultate, m-am ambitionat sa dau admiterea si la Filozofie (era pe vremea aia o moda, asa, sa te apuci de “a doua facultate”; mofturi!). Am picat cu 3 si ceva, dar nu de asta voiam sa va zic, ci de o amintire de atunci, de cand scoteam fise de pe manualul de filozofie de-a XII-a, care era impartit pe lectii (subiecte): Omul, Adevarul, Dumnezeu, Dreptatea, etc.
Ei bine, cum saptamana asta m-au palit niste insomnii de mare exceptie, mi-am dat seama ca acest cuvant (“dreptate”) apare cel mai des in expresia “Nu e drept!” (cand zic apare, vreau sa zic ca apare in vorbirea curenta, nu in scrisul academic, buninteles!). Ia faceti un efort de memorie (cand aveti ragaz) si amintiti-va cand l-ati auzit, in ce fel de “spuse”, p-asta cu “nu e drept”: “Nu e drept ca EL sa-mi faca una ca asta…”, “Nu e drept sa n-am bani cacalau…”, “Nu e drept ca EA sa faca greva sexului cu mine…”, “Nu e drept ca guvernul sa nu mareasca lefurile profesorilor…”, “Nu e drept sa-mi crape iar hard-ul…”, “Nu e drept sa fiu concendiat…”, “Nu e drept ca americanii au bombardat Irakul…”, etc.
What is my point? Ce vreau sa zic e ca noi toti, atunci cand cerem “Dreptate!”, mintim de ingheata apele: de fapt vrem sa zicem “Mie nu-mi convine!”. Nici vorba de vreun simt etic la nici unul dintre noi, toti suntem la fel: interesul meu, ala-i dreptatea! Pereat mundus, fiat justitia! Adica mai pe romaneste, “E dreptate atunci cand imi convine mie!”.
Pe de-o parte, e clar ca zic bine: cand o femeie ramane insarcinata din greseala si zbiara “Nu e drept ca numai eu sa trag ponoasele, iar el sa n-aiba nici o treaba!”, evident ca ea vorbeste din perspectiva interesului propriu; dar cand cineva condamna interventiile din Afganistan si Irak, sau pornografia, sau Franta, sau violenta conjugala, sau rasismul, sau Vama Veche… ?! Ce-i “iese” acelui cineva din treaba asta? Nu e el (sau ea) un idealist, un om pur, care lupta pentru “dreptate”, impotriva nedreptatilor acestei lumi, fara sa ceara nimic in schimb? Doar pentru ca-l revolta nedreptatea?
Bai, eu zic ca nu. Ori de cate ori cineva racneste impotriva nedreptatii, el (sau ea) are un interes. Chiar daca e mai greu de observat, dar un interes exista!
Exemplu: io unul am chelalait de bucurie cand Irakul a fost invadat de coalitie si Saddam Hussein a fost umflat si dus la Haga si dup-aia spanzurat bi-ni-sor. Mi-am zis, fericit, ca “S-a facut dreptate!”, si ca, intr-un fel, copiii aia kurzi omorati cu gaze de lupta au fost razbunati (asta din punctul meu de vedere; al lor nu mai conteaza de mult). Dar de fapt ma minteam singur, ca de obicei.
Treaba n-avea nimic de-a face cu Saddam sau cu Irakul sau cu nimic altceva. Avea de-a face cu mine, atat: cand am inceput sa calatoresc, prin 1990 (evit cuvantul “bisnita”!), am intalnit o gramada de calatori prin bazarul din Istambul, si mai stateam cu ei la povesti, sa-mi exersez engleza; evident, cand auzeau ca sunt din Romania, ma intrebau de Ceausescu si de procesul lui (atunci am auzit si eu vorba “kangaroo trial”, de care nu-nvatasem niciodata), si se spargeau de ras cand m-auzeau spunand ca “a fost un proces corect”. Le paream foarte tampit si nu se sfiau sa mi-o spuna in fata, si eram groaznic de furios pe chestia asta. De atunci am ramas frustrat: voiam sa vad un dictator judecat si condamnat la moarte si executat, si nimeni sa nu zica nimic despre corectitudinea procesului.
Deci momentul spanzurarii aluia n-avea nimic de-a face (de fapt) cu moartea copiilor kurzi. Avea de-a face cu faptul ca oamenii mi-au zis “tampitule!” cu ani in urma.
Mai are cineva exemple d-astea despre "dreptate"…?!

Uite Leaota, nu e Leaota

Spre marele meu regret, nu am ragaz nici sa raspund ultimului comment, nici sa postez ce-am mai scribalit in ultima saptamana, de cand imi face mouse-ul figuri, si a trebuit sa ma descurc cu tastatura.
Nu am ragaz pentru ca plec iar pe munte - dar insa nu stiu pe ce munte! Eu zic ca e Leaota, dar s-ar putea sa fie "dosul" Bucegilor, mai stii?!
Ergo: daca intreaba cineva de mine (putin probabil, dar mai stii pacatele?!), raspunsul este: "Nu stiu sigur, da' cre' ca s-a dat la dos!"
Vreme buna urez tuturor celor care raman in oras, cu mentiune speciala pentru ai de lucreaza si-n week-end; Edi, nu te schimonosi, ca nu la tine m-am gandit numaidecat!

Stanga si dreapta

Dupa ce trecem de glumele, atat de amuzante desigur, ale bravilor mei amici (“lasa, puiule, ca tie-ti place si cu stanga si cu dreapta!”), putem o incerca o definire (sau macar o diferentiere) a notiunilor politice de “stanga” si “dreapta”, in functie de cateva criterii:

1. Criteriul economic. Teoria zice ca banii se fac fie din munca, fie din proprietatea mobiliara, fie din proprietatea imobiliara. Caravasazica, muncesc si iau salariu, am proprietate mobiliara (capital) si iau dobanda, am proprietate imobiliara (pamant sau constructii) si iau renta/chirie. In functie de modul cum imi produc banii, pot fi de stanga (munca), de centru (proprietate mobiliara), sau de dreapta (proprietate imobiliara). Criteriul asta e simplut rau si prezinta cateva probleme.

2. Criteriul de politica interna. Guvernantii pot proceda cu cei guvernati in doua feluri: fie sa le dea bani, fie sa le ia bani. “Stanga” si “dreapta” au fiecare stilul propriu: stanga ia bani de la bogati si da la saraci, sub forma de subventii, alocatii, ajutor de somaj, ma rog, ii asista; dreapta ia de la toti in mod egal, astfel incat bogatii ies mult mai bine decat saracii (cand un multimilionar are acelasi impozit ca un somer analfabet, e clar ca presiunea e pusa pe somer; dar cand somerul primeste indemnizatie din care traieste bine-mersi, iar cei opt copii ai lui iau alocatii, si milionarul e impozitat cu 85% din venituri, presiunea e pusa pe milionar, bietul!).

3. Criteriul de politica externa. Asta e un criteriu pricajit rau de tot, ca in practica nu e bun de nimic, dar il punem si pe el, sa fie: in principiu, “dreapta” pune accentul pe “drepturile statelor”, iar stanga pe “drepturile omului”. Adica, un guvern francez de dreapta va spune: “Algeria, pamant stramosesc!”, si va trimite inca trei divizii; unul de stanga zice “Fiecare cetatean algerian are dreptul sa decida!”, si organizeaza un plebiscit sau un referemdum. Mai simplu spus, “dreapta” duce o politica externa energica, iar “stanga” una sfioasa.

4. Criteriul religios. Asta e de toata jena, cred ca evreii l-au inventat special ca sa le dea peste bot crestinilor, sa le-arate ca-s prosti de-mpung: daca un guvern e filosemit, e de stanga; daca e antisemit, e de dreapta! Ha, ha, sa radem cu Pic si Poc.

Inainte de concluzii, sa observam ca “extrema” (fie dreapta sau stanga) e atinsa atunci cand un partid le interzice pe toate celelalte si ramane partid unic (adica se substituie statului). Deasemeni e interesant de notat ca “extrema” poate fi instaurata numai de partidele “orientate” (fie spre stanga, fie spre dreapta), un partid de “centru” n-are cum deveni extremist (singurul care a reusit sa fie “extremist de centru” este scriitorul Radu Cosasu, da’ el e evreu mistocar, iar ca scriitor, isi permite sa-l doara-n coate de politica; la multi ani, Maestre!).

Concluzii: in primul rand, sa exemplificam cu ceva din Romania, ca altfel ne-am scremut degeaba: guvernul Nicolae Vacaroiu (1992 – 1996) a fost un guvern tipic de stanga, iar guvernul C.P. Tariceanu (2004 – 2008), unul tipic de dreapta.
In al doilea rand, dihotomia asta politica, stanga – dreapta, nu are sens decat in lumea libera, ne-extremista, ne-totalitara; in tarile si statele totalitare (Cuba, Coreea de Nord, Arabia Saudita, Iran, Nepal, etc), vorbesti aiurea cand zici “dreapta vs stanga”, n-are nici un sens. Ca sa ai asa ceva, iti trebuie cetateni care sa mearga la vot secret si universal, altfel ramai minciuna (ce, prin anii ’80 nu aveau si romanii “alegeri” de primari, referendumuri si alte dracii…?!).
In al treilea si ultimul rand (ca m-am plictisit eu, dar voi!), imensa majoritate a alegatorilor liberi ignora complet chestiunile de “spectru politic”, habar n-au de ele; oamenii voteaza personalitati, nu principii sau doctrine politice. Stau si ma gandesc ce-ar fi fost votul universal fara televiziune: ar fi fost un caca-maca! Bine faceau boierii pe vremuri cand ii lasau sa voteze numai p-aia care intelegeau ce voteaza, ca altfel era jale.
Parc-o aud pe biata matusi-mea, de fiecare data cand sunt alegeri: “Aoleo, pe Cutare io una nu-l votez nici moarta! Pai n-ai vazut ce urat e?!”.

"Socialismul va triumfa si Romania va falimenta!"

Dedic acest post tuturor extremistilor de stanga, cu urarea "Sta-v-ar in gat!"

Berceni, ombellico del mondo!

Hai cu egalarea!

Cand ii aud pe budapestani cu chestii gen "ma romanilor, voi sunteti simpatici, ca beti mult si vorbiti si mai mult, da' zau ca n-are capitala voastra fata de oras european!", m-apuca dracii. De ce m-apuca?! Pentru ca-i adevarat, d-aia!

Numai ca lucrurile se vor schimba: ia uite cu ce se circula in Balta Alba! Lux, taticu'!

Cum striga tinerii bucuresteni pe stadioane: "Budapesta - sat romanesc!", sau chiar "Sarim, sarim, si va macelarim!".

Recuperam, domnilor, recuperam!

Madalina se intoarce!

Asa cum am promis in finalul postului cu Madalina, mi-am bagat capu-ntre urechi si m-am dus la biblioteca (BCU, pentru avizati), cu lista-n dinti. Lista cu scriitori “memorabili” din comunism, a caror scriitura va ramane (ma rog, asta era parerea omului care-a facut lista! Ioan T. Morar, parca, dar nu sunt foarte sigur); bun! Acum va zic concluziile:

Costache Olareanu nota 5, Paul Georgescu 6 spre 7, Matei Calinescu 3 (stai jos, loaza!), Stefan Banulescu 7, Sorin Titel 7 plus, George Balaita nota 3 cu indulgenta, Norman Manea 4, Dana Dumitriu 7, Radu Cosasu 7 tras de par, Paul Goma 3, Radu Petrescu 6 plus, Mircea Horia Simionescu 8 (bravo, Horica!), Marin Preda 9 (da’ asta numai pentru trei carti, pentru ansamblul operei nota 7).
Marile surprize au fost Constantin Toiu (9), Gellu Naum (9 plus, da’ asta era geniu, nu se pune), si mai ales marea, inegalabila, infatigabila Gabriela Adamesteanu: un mare 9 cu felicitari sincere pentru Dimineata pierduta. I-am dat nota asta cu durere in inima, la cat de misogin sunt, si la cat de convins sunt ca literatura e o arta in care femeile nu exceleaza, dar valoarea-i valoare si Gabita noastra merita un mare loc printre scriitorii de limba romana. Saru’ mana, tanti!

Concluzie doi: domnule, scriitorii astia de dinainte de ’89 nu merita nici sa le lege sireturile celor afirmati de atunci incoace! O fi fost cenzura, o fi fost gustul mai rudimentar al publicului, dracu’ stie… da’ nici chiar asa! Si ganditi-va ca astia sunt crème de la crème, nu o ciurda de Paveli Coruti oarecare, pitecantropi scosi din mina. Totusi, totusi… sa fii atat de inapoiat ca scriitor fata de un Radu Aldulescu, Filip Florian, Mircea Cartarescu, Ioana Pavelescu sau Florina Ilis – impardonabil!
Acuma, judecata e facuta numai pentru varfuri, nu pentru “toti scriitorii”, ca si intre cei afirmati dupa Revolutie sunt destui care behaie de prosti ce sunt, nu zic. Dar, si acum vine concluzie 3:

Generatiile pre’89 nu aveau de infruntat concurenta scriitorilor mari ai lumii, ca in romana nu se traducea mai nimic, afara de clasici (si astia pe sponci). Scriitorii post’89 trebuie sa se bata cu cei mai buni din toata lumea, ca altfel putrezesc pe rafturi, sunt trimisi retur si ajung hartie igienica.
Pe de alta parte, publicul cititor e mult mai bun acum decat “inainte”, mai rafinat, mai pretentios, si incomparabil mai redus numeric: pai unde-s vremurile cand alde Marin Preda era vandut pe sub mana, furat din biblioteci, dat spaga la doctor?! Ehe… acuma-s alte timpuri. Nu numai ca publicul e mai bun, dar are mult mai putin timp de citit: pai cine ar mai fi nebun sa scrie acum o caramida indigesta ca Obstinato a lui Paul Goma, sa fuga publicul de ea ca dracu’ de tamaie?!

Si ultima concluzie (nu mai stiu a cata e): intre timp a aparut Umberto Eco, care i-a pus pe scriitori la locul lor. Intelegeti miscarea: dupa d-alde James Joyce, Virginica Woolf, Marcel Proust si inca vreo doi, la scriitori li se scrantisera mintile si uitasera ca ei sunt facatori de povesti, ca asta vrea lumea de la ei, nu prostii, magareli si aberatii, cai verzi pe pereti. Ci po-vesti! Universuri fictionale care sa te “fure”, treceri “prin oglinda”, porti catre ar-fi-putut-fi. Nu scarpinari in fund si fudulii pe moate!
Astia tinerii au bagat la cap lectia lui Eco. Ceea ce-mi doresc si mie, ca sunt cam bosorog si am si capul tare, pana ma prind de cate o chestie trece baba cu colacul si mosul cu sacul.
Adica: pana acum io merit nota 2. Asta numai pentru ca 1 nu se da decat in cazuri exceptionale, gen “insultarea cadrului didactic”!

"Tiganul cu darabana"

Ori de cate ori alerg seara in parc ma urmareste sunetul unei darabane. La inceput sunt in stare s-o localizez: e pe undeva pe “coama” derdelusului, locul de incalzire al multora dintre joggeri (era si al meu, dar l-am schimbat). Sunt doua banci puse fata in fata, si-acolo e in fiecare seara un grup ce-l contine si pe “tiganul cu darabana”. Acum, de vazut nu l-am vazut niciodata, ca alerg pe noapte, dar am vazut grupul si mai ales am auzit “darabanitul” instrumentului, cu care interpretu-si sustine recitalurile. N-am eu ureche muzicala, admit, dar ritmurile pe care le scoate el din darabana sunt manele toata ziua!

De fapt, toata noaptea – de aici, drama: ca la orice ora ajung la alergat aud inimitabilu-i tarap tarap, tarap tarap (ma rog, nu stiu cum s-ar putea reproduce sunetul respectivului instrument, in orice caz, ceva penibil si foarte neplacut auzului). Asta ar fi partea buna, ca-l aud cand ajung; partea proasta e ca-l aud cand alerg, de parca s-ar tine dupa mine! Intelegeti ce vreau sa spun: in orice parte a parcului as fi, darabana e parca la doi pasi, “doinind” pe tiganeste, in intuneric. Sa m-apuce nebunia!

Numai ca de vreo doua zile a dat frigul si m-am dus mai devreme, pe lumina. Si am avut urmatorul soc: “tiganul cu darabana” nu e o persoana. E o institutie!

Sa ma explic: cineva, un fabricant, a avut ideea (foarte lucrativa, banuiesc) de a pune pe piata niste darabane de plastic, de forma aproximativa a unei cupe de la Daciada (aveam io una p-acasa, d-aia stiu; castigata acum 30 de ani, intr-un “concurs popular”, categoria “pitici” – castigata prin “neprezentarea adversarului”!). Ei bine, aceste plasticarii, darabanele-astea au avut un succes colosal in Berceni, se pare, si multe grupuri de tineri (adolescenti?) le-au adoptat. Cam cum erau ghitarele “pe vremea mea”, probabil: aveai o ghitara, in jurul ei se forma un grup. Bine, ca atunci mai era nevoie de un mic amanunt: un ghitarist, cineva care sa stie cu instrumentul. Acum, grupurile formate in jurul unei asemenea darabane sunt mult mai omogene, in sensul ca fiecare bate in darabana aia cand ii vine lui cheful, fara nici un fel de pricepere, evident: doar cat sa sune a manea d-aia cu “dujmanii mei”.

Ca aceste grupuri sunt compuse din tineri etnici romani (baieti si fete), v-ati prins deja. Nici un tigan n-am vazut printre ei. Romani de familie saraca din margine de Bucuresti. Mahalagii, cum se spunea in interbelic, copiii blocurilor tipizate. Limba lor de comunicatie este romana, da, dar ei sunt apatrizi, in sensul ca singura lor patrie e “Smecheria-land”. Fata de acesti tineri, emo sunt o aristocratie (e cumva un raport simetric cu cel de acum 20-25 de ani: atunci opozitia era “rocher vs cocalar”, acum este “emo vs manelist”. Poate ma insel, dar nu cred).

Sa revenim la “tiganul cu darabana” si mai ales la continutul cutiei mele craniene: interesant, nu? Eu, care ma dau egalitarist si corect politic, ce-am facut? Am auzit o darabana noaptea-n parc si imediat am inceput sa-i injur pe tigani! Fara sa vad niciodata pe autorul faptei incriminate (darabanitul), fara sa fac nici o verificare, fara sa incerc sa stau de vorba cu el, ce-am zis? “Uite, tiganii, nenorocitii, uite cum tulbura linistea publica, si politia nu face nimic! Tiganii astia, domnule, care fac numai rele, si statul ii tolereaza! Pai, Antonescu saracu’, el ar fi…”, etc, stiti placa asta.

Nu seamana al naibii cu “romanismul militant” (adica ignorant) al lui Nae Ionescu si al altor speriati ca el…?!