De ce este România altfel?

În sfârșit, profesorul Boia a scos cartea cu care ne amenința de atâta vreme, și pot pentru ca să spun că nu ne amenința degeaba. Este cea mai dură și necruțătoare analiză a ”păcatelor” noastre specifice; cred că această carte va polariza teribil cititorii români și va adânci la greu falia care există între cele două Românii (România care se crede patrioată și România care se crede obiectivă. Ca să n-avem vorbe, anunț clar că eu fac parte din a doua, dar cei mai mulți amici ai mei, în frunte cu port-stindardul Samo, fac parte din prima).

Dar nu meritele cărții vreau să le discut acum, ci micul truc pe care autorul îl folosește fără jenă ca să ne ”prindă” în demostrația lui. Anume, cuvântul ”altfel”. Se pare că există un uriaș consens la nivel colectiv că România și românii sunt ”altfel”, sunt diferiți (în rău), sunt aparte. Eu nu cred în această convingere populară, dar asta-i treaba mea. Importantă e definirea problemei: ”altfel” decât cine? Decât europenii? Absurd! Nu există europeni, există popoare ale Europei, fiecare diferit și ”altfel” în felul lui. Atunci, la ce se referă Lucian Boia? ”Altfel” față de cum ar trebui să fie? Dar depinde de cine definește acest ”ar trebui”, că una e dacă definesc eu cum ar trebui să fie românii și alta e dacă definește Petre Țutea (mă rog, dacă definea când trăia).

Atunci, despre ce e vorba? În sens foarte îngust, Boia pare să sugereze că românii sunt ”altfel” decât vecinii lor, iar dintre acești vecini, el alege comparația cu Polonia. Din care comparație, nu mai e cazul s-o spun, România iese defavorabil la absolut orice capitol... iese jumulită rău, de fapt.

Totuși, din experiența mea directă, România nu este ”altfel” decât față de Ungaria, că restul vecinilor direcți (Serbia, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina) nu stau mai bine decât noi, ba chiar mai rău (în unele privințe). Iar în materie de comportament, un ucrainian sau un bulgar nu este câtuși de puțin ”altfel” decât un român; este exact la fel.

Care sunt, însă, diferențele pe care un privitor obiectiv le-ar putea găsi, dacă compară România cu singurul ei vecin într-adevăr european (e superfluu să precizez că mă refer la Ungaria)? Nu sunt sigur că am dreptate, dar văd următoarele diferențe:

1. Sărăcia. Nu e prea vizibilă în orașele mari, dar sare-n ochi când mergi la țară: cum arată satele românești (mai ales cele din estul țării) față de cele din Ungaria... dezastru!

2. Ignoranța. Aici, într-adevăr, e tragedie națională, dar la ce te poți aștepta de la un popor ortodox? Să-l citească pe Dawkins?!

3. Întârzierea istorică. Ca statalitate, Ungaria are cam 400 de ani înaintea României, și în plus a fost un imperiu unitar, nu țărișoare disparate.

4. Întârzierea în modernitate. Orice s-ar spune, modernitatea aparține mediului urban, nu ruralității. E adevărat că veșnicia s-a născut la sat, dar orașele românești au fost ”inventate” în anii ’50 și ’60, cu locuitori aduși de la țară, direct de la coada vacii (nu-i nicio rușine, și eu fac parte din această categorie!). Reflexele urbane, citadine, nu se prea fixeaza în două generații, trebuie mai mult. Mai ales că ”profesorii de civilitate” (elitele) fuseseră omorâte de comuniști, așa că pe noii veniți nici măcar n-a avut cine să-i învețe cum să se poarte ”la oraș”.

5. Dublul discurs. Aici este (de departe) cel mai interesant argument al cărții, așa că-l discut separat.

Ceea ce remarcă toți străinii care au de-a face cu românii este extraordinara lor necinste, nerespectarea cuvântului, prefăcătoria ca mod de viață. Cum s-ar zice, ”românul una zice și alta face”. M-am recunoscut perfect în această descriere, din punctul ăsta de vedere, sunt cel mai român dintre români: îmi spui ceva? Zic ”Da, da, bine” și fac exact opusul. Dacă nu opusul, atunci nu fac nimic. Sau dacă fac ceva, nu e în niciun caz lucrul pe care tu l-ai vorbit cu mine și despre care credeai că ”a rămas stabilit”. O fi rămas, dar în capul tău, nu într-al meu!

De ce? De ce sunt așa? De ce suntem așa, o națiune întreagă? De mine nu vorbesc, că eu sunt bolnav la cap, dar despre ”națiune” vorbesc, și chiar cred că am o explicație. Care sună astfel: când, în orice negociere, tu ai mereu poziția slabă, te acomodezi cu situația și sabotezi negocierea. Simplu! Dacă nu poți să câștigi meciul, atunci dai mingea peste gard. O dată, de două ori, de zece ori, de enșpe ori, până când adversarul se satură de ”fotbal” și pleacă acasă. E adevărat că, în felul ăsta, tu nici fotbal n-ai jucat și nici meciul nu l-ai câștigat, dar nu l-ai pierdut; or, pentru tine, ca jucător mai slab, este esențialul. Dacă joci corect, pierzi. Dacă joci mereu corect și mereu pierzi, atunci, la un moment dat, te vei învăța să nu joci corect, ca să nu mai pierzi.

Necazul e că o asemenea atitudine, pe termen lung, duce la ostracizare socială: nimeni nu mai vrea să joace cu tine. Iată diferența esențială dintre Polonia și România: de fiecare dată, Polonia a jucat corect și a pierdut. Da, dar și-a păstrat respectul adversarilor, iar acum e în continuare chemată să ”joace”. România nu a pierdut aproape niciodată, pentru simplul fapt că a sabotat jocul; acum, România e țara ”altfel” cu care nimeni nu vrea să aibă de-a face. Ce-și zice un neamț care are treabă în Est? ”Mă duc să mă joc cu Polonia, că România nici fotbal nu știe, nici să joace nu vrea, și-mi mai fură și mingea!”.

Antiamericanism

Am citit ieri cartea ”America povestită unui prieten din România”, scrisă de Martin S. Martin (fost Martin Ștefan Constantinescu înainte de emigrare, petrecută în 1985 – deci sub formă de ”fugă” sau de ”a ales libertatea”, depinde din ce unghi privești problema!). Nu e o carte care se citește foarte ușor, pentru că autorul e chirurg de meserie, nu scriitor, dar e foarte ”grasă” în informații exacte și clar prezentate, deci o sursă de primă mână. Completată cu o bibliografie amplă, dar asta contează mai puțin pentru subiectul de față.

Subiectul este antiamericanismul. Atât în sens global, dar nu pe ăla vreau să-l discut, cât în sens local, provincial, românesc. După lectura cărții am făcut un mic experiment, cu gagică-mea și cu soră-mea pe post de cobai. Amândouă s-au pronunțat pentru un antiamericanism moderat (după părerea lor; mie nu mi s-a părut ”moderat” ci ”furibund”! Mă rog, nuanțe). Am să enumăr motivele invocate de ele pentru a-și justifica opinia; înainte de continua, precizez că ambii mei ”cobai” sunt persoane foarte bine educate, vorbesc limba și cunosc (o parte din) America prin experiență nemijlocită, nu ”din filme” ca tot românul care are și el o părere. Bun, iată cauzele antiamericanismului la români, în opinia lor:

1. Invidia. Nivelul de trai și oportunitățile sunt foarte diferite în Statele Unite față de România, nemaivorbind de forța simbolică a ”americanității” față de ”românitate”.

2. Ignoranța atribuită americanului mediu. Din punct de vedere românesc, americanul este o ființă al cărei credo este ”Nu știu, dar nici nu mă interesează!”. La nivel concret, percepția este că românul e interesat de toate, pe când americanul nu e interesat de nimic altceva în afară de pizda mă-sii. Exemplificare: românii învață cu plăcere limbi străine, pe când americanii nici pe-a lor nu și-o știu bine.

3. Militarismul intrusiv (interveționismul). Tradus în termeni simpli, ar fi ceva de genul ”Americanii își bagă nasul în treburile altora, treburi care nu-i privesc câtuși de puțin!”. Exemplificare: intervențiile militare din Coreea, Vietnam, Grenada, Somalia, Irak, Afganistan et caetera.

4. Exportul de subcultură. Filmele de acțiune (serie B), talk-show-urile TV, Coca-Cola și McDonald’s au invadat planeta și au dislocat produse (culturale și nu numai) de o calitate incomparabil mai bună.

5. Filosemitismul atribuit elitei politice americane. Din nou, în termeni simpli, acest argument sună așa: ”Americanii conduc lumea, iar evreii îi conduc pe americani, ca să-și facă ei gheșefturile! Păi, vezi? D-aia nu merge treaba și nu e pace pe pământ!”.

Acestea au fost argumentele ”la prima mână” pe care mi le-au furnizat cele două respondente. Am intrat pe wikipedia (articol aici) și am găsit mult mai multe argumente, din varii puncte de vedere. Nu vreau să comentez în niciun fel, sunt doar uluit de antiamericanismul real din societatea românească (precizez că eu unul nu-l împărtășesc absolut deloc, dimpotrivă), iar ca să mă mai ponderez, prefer să-l atribui Zeitgeist-ului (adică, e la modă să fii antiamerican în Europa, iar poporul român, mimetic ca întotdeauna, n-a rămas nici de data asta în afara ”modei”).

Înainte de a-mi grohăi propriul meu punct de vedere, în alt post, îi rog pe toți cei care citesc ce-am scris aici să-mi mai spună vreo motivație a antiamericanismului; cu cât adun mai multe, cu atât mai bine. Ca să pot da un răspuns cât mai complet, când va fi momentul. Dacă aveți amici vehement antiamericani, implicați-i și pe ei: în fond, the more, the merrier!

Happy Thanksgiving, mes copines!

Citizen Kane

Am decis să nu mor prost, așa c-am făcut efortul de-a viziona filmul-cult al lui Orson Wells, ”Citizen Kane”. Am rămas tablou.

Nu înțeleg absolut nimic! De ce s-a făcut tevatură în jurul acestui film, ce reprezintă el? O breșă în arta cinematografică? De ce?! Pentru un cinefil din 2012, chiar și cu ceva cultură, filmul ăsta nu e nimic altceva decât un monument închinat de Orson Wells lui însuși. Mă scuzați, dar nu asta a făcut și Sergiu Nicolaescu toată viața lui? Și atunci de ce trebuie neapărat să râdem de moș Sergiu, dar să dăm pe spate când e vorba de ”maestrul” Wells? Doar pentru că e american?

Pentru cei la fel de tonți ca mine, iată aici acțiunea, pe scurt: un tycoon de presă moare și ultimul lui cuvânt este ”Rosebud”. Un reporter pornește investigația, să dezlege misterul, să afle ce înseamnă acest nume (dacă e un nume!). În cursul investigației, viața magnatului e povestită și repovestită (din diferite puncte de vedere) de cei care l-au cunoscut. Ni se conturează un portet (”O viață de om, așa cum a fost”). La final, reporterul rămâne prost, fără să se prindă că ”Rosebud” era numele unei fabrici de sănii, iar cu una din săniile alea se dădea magnatul, când era mic (incredibil, chiar și marii oameni au fost cândva mici!).

Asta e tot. Poate că pelicula are unele calități, accesibile criticilor de film, dar pentru mine a fost deosebit de plictisitoare, iar Orson Wells insuportabil de plin de sine. Bine, m-am prins și eu că ”trimiterea” filmului era la un personaj din epocă, la unul Hearst, care a construit un imperiu mediatic și ulterior un castel în California, castel pe care l-am și vizitat, dealtfel (în film, castelul e ficționalizat sub numele de ”Xanadu”). Dar Hearst ăla e mort demult, iar imperiul lui e oale și ulcele, ca toată presa tipărită, en passent fie spus; bun, poate că în epocă o fi fost o mare îndrăzneală să faci un film despre unul din puternicii zilei, dar acum? Ce relevanță mai are acum ”Citizen Kane”, prin ce rezistă el în istoria filmului?

Diagnostic: sorry pentru bunul domn Gorzo, dar ”Citizen Kane” este expirat. Case closed!

Burmese Days

Am citit și eu (enfin!) cartea asta, despre care s-a spus că e ”primul mare roman” al lui George Orwell (mai cunoscut publicului de la noi datorită animației ”Ferma animalelor”). Burmese Days a fost publicată în 1934 și n-a fost un mare succes de librărie, deși majoritatea recenziilor au fost elogioase. Deși nu m-a întrebat nimeni, vin și eu cu câteva păreri :

1.     În 78 de ani, lumea s-a schimbat fundamental. Cu toate astea, Birmania (Burma, Myanmar, ziceți-i cum vreți) a rămas una dintre cele mai nenorocite țări. Din Asia și din lume.

2.     Lumea s-a schimbat, dar inimioara femeilor a rămas la fel. În personajul Elizabeth am recunoscut miriadul de femei care ”umblă să se mărite” și pe care nu le interesează nimic altceva decât propria persoană. Unora le iese pasența, altora nu. Dar și unele și altele trec prin viață fără să înțeleagă, de fapt, despre ce e vorba.

3.     Inadaptarea nu ține de timp și de spațiu, este eternă. Eroul principal, John Flory, se potrivește ca nuca-n perete cu valorile timpului său. Evident, din această nepotrivire timpul iese câștigător, iar omul își trage un glonț în inimă. O ultimă soluție la care nu mai e nimic de comentat, dar care nu convinge.

4.     Dacă stai prea mult într-un loc, vine un moment când nu mai poți pleca. Aviz amatorilor de munte care se duc toată viața pe un singur traseu! Exemplu din carte: John Flory locuiește în Burma, dar mereu visează să se întoarcă în Anglia. Când reușește să plece, în sfârșit, își dă seama că trebuie să se întoarcă, pentru că identitatea lui e alta; nu mai este englez, ci ”anglo-indian”. Concluzie: statul pe loc este moarte lentă, doar mișcarea înseamnă viață.

5.     Reputația este totul. În micro-societatea descrisă în roman apare aceeași poveste dintotdeauna, aceea a statutului social bazat nu pe fapte concrete, ci plasare (bună sau rea) în ochii celorlalți. Altfel spus: nu ești cum ești, ci ești cum te vede lumea.

În încheiere: din punct de vedere al limbii, mi se pare una dintre cărțile cel mai greu de citit. Sigur, e de vină și slaba mea cunoaștere a vocabularului (cu ocazia asta am aflat și eu că ”cur” înseamnă ”javră”!), dar și George Orwell e de vină, că se screme parcă dinadins să folosească cele mai rare și neuzuale cuvinte.

Oare a prevăzut că după 78 de ani de la publicare, eu mă voi chinui ca hoții de cai cu cartea lui?!

Habeamus secretarum!

Biroul Politic a decis: Xi Jinping este noul stăpân al Chinei. Au câștigat, deci, reformatorii, chiar dacă asta nu înseamnă mare lucru, că și Obama a fost văzut la vremea lui ca un reformator, dar la politica externă n-a putut schimba nimic (în afara unei așa-zise ”prietenii personale” cu Putin).

Bun, ce știm de Xi Jinping? Păi, știm următoarele: a fost și pe la noi în vizită (în 2009), nu e alcoolist (păcat, poza îmi dădea speranțe!), vorbește într-o limbă mai puțin lemnoasă, e adept al liberei circulații a informației (să însemne asta că în China va fi liber internetul?! Mira-m-aș!), e foarte bogat și se dă mare adversar al corupției (măi, să fie!). Nu-l întreabă nimeni cum a făcut primul milion, doar toată lumea știe că l-a moștenit: provine dintr-o familie de comuniști cu vechime, aparatnici d-ăia care nu trebuiau să fure, că oricum făceau parte din Partidul Interior.

Ce așteptări avem de la Xi Jinping? Sincer, destul de mici. China are o structură de conducere atât de opacă, încât un singur om nu poate schimba mai nimic, chiar dacă vrea (dar, oare, Xi chiar vrea să schimbe ceva?). Pe plan intern, mai mult decât să mai slăbească șurubul (în ceea ce-i privește pe artiști, scriitori și bloggeri) nu văd ce-ar putea face. Programul de înarmare o să continue, în 2013 China va trimite un echipaj uman în spațiu, vor fi lansate la apă primele portavioane de producție proprie, mă rog, chestii d-astea. Tibetanii și uigurii n-o să pupe mai multă autonomie, de asta sunt sigur (ba poate chiar mai puțină! Dacă Xi îi lasă ceva mai liberi pe artiști și pe negustori, atunci trebuie să chinuie pe altcineva, n-are ce face: altfel o să zică securiștii lui că e mămăligă!). În politica externă o să meargă și el cum a mers și Hu Jintao, adică făcând echilibristică între americani și ruși. Plus, evident, ignorându-i pe europeni, că ăștia contează tot mai puțin.

Singura schimbare pe care ar putea-o face Xi este să ia la refec Coreea de Nord. Dacă, într-adevăr, zona Pacificului este cea care dă tonul în secolul XXI, China n-are niciun motiv să mai susțină o ”mână moartă” cum e Coreea comunistă; în loc să producă tehnologie pentru China (cum fac Coreea de Sud, Japonia, Taiwanul și Singapore), Coreea de Nord înghite resurse chineze ca să nu moară de foame. Cât timp o să mai arunce Xi resurse prețioase în această ”gaură neagră”? Că de resurse are și el nevoie ca de aer!

Bun, iată și pariul: Xi Jinping are puterea pe 10 ani, nu pe viață (ca Putin), dar nici pe 4 ani (ca Obama). Asta înseamnă că în 2022 predă ștefeta altcuiva. Eu zic că cel târziu la mijlocul mandatului său (adică cel târziu în 2017) va forța o schimbare de regim în Coreea de Nord și va aduce la putere un reformator, care să implementeze sistemul chinez (partid comunist, economie de piață).

Ții pe-o bere?

Denis Gracev versus Lucian Bute

Cu toții ne gândim la același lucru: dacă Lucian pierde, se lasă de box. Deci mâine noapte poate fi ultimul lui meci! Nimeni, niciun promoter de pe lumea asta nu-i mai oferi vreo șansă unui fost campion care ia bătaie de două ori la rând, de la niște luptători buni, dar nu de top. E adevărat că acest Denis Gracev (sau ”Denis Grachev” cum i se ortografiază numele în lumea anglo-saxonă) e acum campion en-titre, da; dar titlul lui este în NABF, un fel de ”Gala celor mai talentați amatori din Statele Unite și Canada”, adică o organizație regională și nu una din cele mari de tot (WBA, WBO, WBC, IBF). E deasemeni adevărat că Gracev a fost campion și în WBC, dar la o categorie inferioară de greutate (nu că asta ar avea vreo importanță). Esențial e, însă, că Denis Gracev nu este boxer ”la bază”, ci luptător de MMA (ca toți rușii), ceea ce înseamnă că s-a apucat de box din dragoste de parale, nu pentru că a fost crescut în sportul ăsta, ca Lucian Bute.

Întrebarea este dacă ăsta-i un avantaj pentru Lucian. Așa, ochiometric, ar părea că e: așa cum într-o luptă de stradă, Gracev l-ar face praf pe Lucian (boxul e orice, dar nu dirty-fighting), normal ar fi ca, în ring, respectându-se regulile marchizului de Queensberry, Lucian să învingă. Dar cu tipii ăștia proveniți din arte marțiale nu poți să știi niciodată, din motivul destul de simplu că ei sunt extrem de tăbăciți în bătaie... adică e foarte greu să-i bați și-i imposibil să-i sperii. Cum l-a speriat Carl Froch pe Lucian Bute, en passent fie spus.

Ce-o fi, om vedea. De pariat nu mai pariez, că la cât ghinion am, aș fi în stare să pierd și la o partidă de toci sau de popa-prostu; dar am să-i țin și eu pumnii lui Lucian, să se întoarcă în ring și să nu se lase până nu-l detronează pe ”regele” categoriei (Super Middleweight), Andre Ward. Atunci, da, poate să se retragă. Ca orice fost boxer, probabil c-o să-și deschidă un restaurant prin Centrul Vechi, plus o sală de antrenament, undeva pe cartiere. La afacerea din Centru nu mă bag, dar la aia din cartier, da: o să-i propun să mă angajeze pe mine ca ”recrutor”.

Știți ce face un recrutor? Îi aduce la sală pe mardeiașii de pe cartiere, ca să fie caftiți în ring de pumnii unui fost campion mondial. Pentru ei, asta e confirmarea definitivă că sunt șmecheri de șmecheri. Iar dacă reușesc să-i mai și ”prindă” una, atunci devin zei pentru picimea de pe mahalale.

Tear down this wall

În pofida imaginii și a titlului, acest post nu este despre căderea Zidului Berlinului, ci despre un alt zid, care-i încă în picioare: cel al ignoranței nostre reciproce. Prin ”noi” înțeleg, desigur, ”noi, est-europenii” (cine m-a mai citit știe deja chestia asta, dar explic pentru neinițiați).

Ideea: ca să citesc un autor bulgar, polonez sau eston, acel autor trebuie să fie mai întâi tradus în franceză. Ați prins poanta? Noi, esticii, stăm cu ochii ațintiți pe cele trei mari culturi occidentale (franceză, britanică, germană), și abia după ce un produs cultural estic este exportat în Occident devine interesant pentru piețele Estului. Comparație: e ca și cum eu, pentru a cumpăra țigări ucrainiene sau bere slovacă, ar trebui să mă duc la Londra! Comparația vă poate părea deplasată, dar este perfect solidă: exact așa se întâmplă lucrurile în cultură. Habar n-avem ce ”produc” vecinii, iar ei, la rândul lor, ne ignoră cu aceeași superbie: ”România? A, da, știu, e țara aia care produce cerșetoare!”.

Cum mi-a venit gândul ăsta? Păi, am citit și eu, ca omul, ”Armata de cavalerie”, capodopera lui Isaac Babel, și-am rămas tablou. Bun, hai s-o luăm pe rând, că intuiesc reacțiile voastre, le pot chiar împărți în două categorii: 1 – ”WTF is Isaac Babel?!”; 2 – ”Abia acum l-ai descoperit și tu pe Babel, dășteptule... ne lași?”. Ambele abordări sunt corecte, în mare parte, și iată de ce:

Cu excepția Republicii Moldova, Babel a rămas obscur pentru cititorii români, din mai multe motive (nu le înșir aici), de aceea, a-l ”descoperi” în anno domini 2012 nu e complet rușinos (dar nici ceva cu care să mă laud!). Be mic, e într-adevăr inadmisibil pentru cineva care umblă la literatură (cum umblu eu, deocamdată în vârful picioarelor) să nu știe nimic despre scriitura babeliană, care a înnoit limba rusă literară (el a făcut pentru proză cam ce-a făcut Arghezi pentru poezie, la noi, cu diferențele de rigoare). Dar, pentru mine, mai e un motiv, unul personal. Iată-l:

n-am fost niciodată în stare să mă împac cu uriașa ignoranță istorică a poporului meu, iar cartea lui Babel este cea mai bună ”dare de seamă” literară asupra unuia din cele mai importante războaie ale Europei de Est, în secolul XX. E vorba de invazia sovietică a Poloniei și de războiul care a urmat. Și de ce acest război (de fapt, rezultatul lui) a fost esențial pentru România.

Să ne amintim: după primul Război Mondial, în estul Europei au izbucnit mai multe războaie ”locale”, unele civile (în Rusia sau în Finlanda), altele ”interțări” (războiul greco-turc, terminat în 1922, sau cel româno-maghiar, început și terminat în 1919). Dar dintre toate, cel mai mare a fost cel sovieto-polon, atât în sens militar, cât și ca implicații geopolitice ulterioare. De asta vin și vă întreb: câți dintre voi, în România, știți despre ce-a fost vorba?

Mda... bănuiam. Pe scurt: după Războiul Civil (1918 – 1922), liderii sovietici au decis să trimită Armata Roșie în inima Europei, pentru a ”elibera” Germania (în anii ăia, nemții aveau propria lor revoluție comunistă pe cap, dar au reușit s-o strivească la timp). Așa că Politburo (organul suprem de decizie în URSS, condus atunci de Lenin) a hotărât să ”reaprindă flacăra” comunismului german. Dar în drum le stătea Polonia. Deci, au invadat-o (citat dintr-un general sovietic: ”Drumul spre pârjolul Europei trece peste cadavrul Poloniei!”). Numai că polonii, deși trădați ca de obicei de francezi și englezi, au rezistat și au dat peste cap, în final, Armata Roșie, astfel încât Polonia și Europa au fost salvate... pentru moment. De remarcat: și România a fost salvată atunci de deznodământul acelui război, că doar sovieticii nu erau nebuni să lase o țară neocupată, fix în coasta dispozitivului lor de luptă! Dar de unde să știm noi asta, ce, ni s-a spus vreodată?!

Ei bine, cartea lui Babel este despre acest război. Să știți că e greu de citit, pe de-o parte din motive literare (deși Victor Kernbach, traducătorul, a făcut și el ce-a putut), pe de altă parte din motive politice (polonezii sunt tot timpul numiți ”șleahta”, în derâdere, așa cum basarabenii erau numiți ”boierii români” în jargonul stalinist). Cu alte cuvinte, Babel nu pare niciun moment conștient că face parte dintr-o armată invadatoare și că polonii, șleahtici sau nu, sunt oameni care-și apără patria. Dar probabil că a trebuit să scrie așa pentru a-și vedea publicat romanul; cu mult mai interesant este însă raportul triunghiular dintre poloni, ucrainieni și evrei, în descrierea lui Babel (el însuși evreu din Odessa). Polonii sunt destul de sumar prezentați, ca fiind ”catolici fanatici” și ”proprietari” (pe atunci, asta era o crimă); ucrainienii sunt la fel de schematici, un popor de țărani needucați, curajoși ce-i drept, dar complet tâmpiți; evreii sunt ”poporul care suferă”, dar nici imaginea lor nu e măgulitoare: foarte murdari, lași, preocupați numai de siguranța lor personală și de religia mozaică, un fel de ”visători în zdrențe” de care toată lumea își face râs. Esențial este că, între aceste trei laturi ale ”triunghiului” (poloni, ucrainieni, evrei) nu există altceva decât ură. Și, da, aici îi recunosc talentul lui Babel: dacă știe să descrie ceva în cuvinte puține și bine alese, acel ceva este ura. Impresionant.

Uitam: și cruzimea. Pentru că, dacă e să-i găsesc autorului un strop de obiectivitate, acel strop se referă la soldații ruși din cavalerie, pe care el îi numește mereu ”cazaci”, niciodată ”ruși”. Acești cavaleriști, cazacii, sunt descriși efectiv ca niște câini ai războiului, fără nimic omenesc în ei când e vorba de inamici sau de civili nevinovați. Singura lor însușire pozitivă pare să fie un fel de camaraderie de arme, care se aplică numai între ei, nu și altora, chiar ”aliați” (autorului, de exemplu, nu i se aplică! Cazacii îl alungă dintre ei pentru că este evreu, deși el, teoretic, ar fi trebuit să-i comande!).

Și un ultim punct despre carte: personajele lui Babel sunt vii. Buni sau răi (mai mult răi, de fapt), oamenii din carte trăiesc, îi simți, chiar dacă nu ți-s deloc simpatici. Ca unul care am încercat și eu, pot să vă spun cât e de greu să nu-ți iasă ”morți” din fuga condeiului.

Revenind la zidul ignoranței noastre reciproce în Est, că doar cu asta am început; ce se poate face? Cred că trei lucruri:

-         traduceri directe, adică din finlandeză în română, din bulgară în letonă, din slovacă în turcă, din albaneză în ucrainiană, pentru că dacă stăm la mâna occidentalilor, o să cumpărăm mereu numai marfa culturală pe care ne-o selectează ei. Și mai rău decât atât, un scriitor estic nu se va putea bucura de notorietate decât se milește de el un editor parizian, exact cum e acum. Asta ar fi treaba ICR-ului. Dar mi-e teamă că Andrei Marga nu e bun de așa ceva, și în general, nu e bun de nimic.

-         Neagu Djuvara propunea, pe bună dreptate, ca istoria românilor să nu mai fie predată separat, ci în legătură cu istoria popoarelor vecine, că altfel nu se înțelege nimic și rezultatul e apariția generațiilor de semidocți ridiculi, de genul ”dacologilor” actuali. Dar cred că trebuie mai mult de-atât. Cred că e necesar un manual comun de Istorie a Estului, astfel încât, din Finlanda până în Grecia, s-avem habar unii de alții. La ce ne folosește că putem recita lista cu toți regii Angliei, dacă nu știm nimic despre ăștia de lângă noi, care-au trecut prin ”istorii” mult mai similare cu a noastră decât istoria Angliei?!

-         vizite directe, turism, turism la greu. Orice român își face un punct de onoare în a vizita Parisul, dar la Varșovia sau la Tallin nu mergem nici morți. Dau un exemplu (român mediu, venituri medii, cultură medie): eu am fost anul ăsta la Paris și la Londra, dar la Tallin n-am ajuns (deși îmi propusesem!). Turismul, deși nu pare, e o soluție foarte la îndemână pentru probleme de genul ignoranței, că dacă te duci și vezi cu ochii tăi, vrei să și înțelegi ce-ai văzut, așa că ajungi acasă și te pui la punct cu informația, ca să nu mori prost.

Ca mine, dacă nu-mi cădea în mână ”Armata de cavalerie” a lui Isaac Babel.