Ptochoί to pneumati

Colegul Radu Alexandru susține că nu există oameni mai proști decât cei din satul lui. Habar n-am unde e satul de care vorbește, dar îl contrazic cu convingere: ba există. Cei din satul meu sunt de departe cei mai proști din lume, sunt o frontieră a prostiei. Treci de ei și cazi în gol, nu dincolo de specie, ci dincolo de regn – deși nu garantez că regnul mineral e mai prost decât regnul ghijăsean.

Întâmplarea (sau nenorocul, sau poate chiar un complot universal) a făcut să-mi petrec anii de preșcolar, plus toate vacanțele de școlar (până, hăt, în studenție) în superba localitate Ghijasa de Sus. Da, știu că nu există pe nici o hartă; au și cartografii demnitatea lor. Dar fiți convinși că undeva prin Podișul Hârtibaciului, între niște păduri nesfârșite, se află (sau se afla, mai exact, că acum e aproape părăsit) un sat, un sătuc, un cătun cu acest nume. Sună poate caraghios pentru niște urechi urbane, ca și alte nume de sate din zonă (Merghindeal, Moardăș, Alțîna, Micăsasa, Răvășel, Nocrih), cu toate că are o etimologie foarte clară, în conformitate cu firea locuitorilor. „Hai la sas!”, obișnuiau să spună ciobanii și lemnarii dimprejur, referindu-se la ferma singuratică pe care un colonist saxon și-o durase mai la dos, peste deal de lunca Hârtibaciului, de vatra Alțînei. Un renegat, un ostracizat sau un dizident (Alle Zehn, Alzen pe săsește, Alțîna pe românește, înseamnă „Satul celor zece”; evident, pentru cel de-al 11-lea n-a mai fost loc, a trebuit s-o-ntindă și să se descurce pe cont propriu). Cum ciobanii stăteau cam mult cu oile, vocabularul le era pe măsură, iar îndemnul „hai la...” a devenit „ghi...” (spre exemplu, „Ghi la lo’!” înseamnă atât „Du-te la loc!” cât și „Stai liniștit !”). Fraza „Ce zici, mergem până la sasul ăla, să bem o răchie?” s-a prescurtat „Ghi sas!”; Ghijasa! Uite-așa se nasc toponimele, din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite. 

Pe cât de deștepți au fost acei întemeitori ai satului meu, pe atât au ieșit și urmașii lor. Desigur, printre ei mă număr și eu, doar că eu sunt o greșeală, din moment ce cunosc mai mult de 300 de cuvinte în română (pentru un ghijăsean asta e limita maximă, media fiind undeva pe la 150 – 200, din care 90% sunt denumiri gospodărești: felderă, pălan, șop, corfă, boacăză, creplă, delniță, hurduzău, loitre, tristăr, crihină... numai cuvinte de circulație, ce să mai vorbim). Necazul n-a fost că eram o greșeală; necazul a fost că n-am putut să mă ascund. Cu instinctul lor fără greș, țăranii m-au dibuit și m-au însemnat cu litera stacojie. Ani în șir am fost oaia neagră a turmei, până la expulzare...

Ce mă izbea în primul rând, la ei, era siguranța absolută, iar în al doilea rând, intoleranța. Nici unul nu citise vreodată o carte, nici măcar nu aveau cărți în casă, școala o făcuseră în sistemul „duc mielul, trec clasa”, cu toate astea ghijăsenii aveau păreri despre orice. Agricultură, economie, politică, sport, istorie, pescuit, apicultură, speologie, raliuri, turism, pictură, pronosport, nutrii, religie. Religie! Incredibil. Îmi amintesc perfect o discuție de-o seară întreagă, pe subiectul „Noi ne tragem din Adam sau din Noe?”, discuție la care am asistat ca de obicei în tăcere, că mă săturasem să iau bătaie (ăsta era argumentul cu care unchii mei mă convingeau întotdeauna că n-am dreptate). O altă dezbatere pasională aveau femeile, la colocviile cărora n-aveam acces (dar îmi povestea soră-mea), și anume ”Oar’ cine-o fi tată-so lu’ domnu’ nostru Isus?!” – nu vreau să insist, dar ipotezele de lucru pe care le înșirau muierile încălcau orice limită a decenței. 

Cu toate astea, Predica de pe Munte era marea sursă de inspirație a dezbaterilor. Nu a trecut nimănui prin cap să deschidă o Biblie și să citească textul evanghelic, dar când popa alegea să vorbească la sfârșitul slujbei despre învățăturile din Predică, ghijăsenii se foiau încântați: urmau să aibă ce povesti.

Iar când se-ntâmpla ca popa să le-o zică p-aia după Matei, aia cu „Ferice de cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor”, simțeam pur și simplu cum în biserică se petrecere miracolul comuniunii: pentru o clipă, doar pentru o clipă, sătenii uitau de urile, pârele și intrigile lor reciproce și se aflau, toți împreună, printre aleși. Erau alături, erau o gașcă, erau Acolo. Erau iubiți de Cineva. Cam asta simt și cei dintr-o galerie de fotbal, când echipa lor bate-n deplasare: dulcea confirmare a elecțiunii. 

Bunînțeles, cum trecea momentul, cum o luau de la capăt cu dihoniile lor nesfârșite (și complet de neînțeles pentru mine: „A lu’ cutare o zîs că... da’ io i-am zîs că... da’ el, numa’:... ”, etc). Odată, de un Paște, când mă făcusem mai mărișor (adică student), mi-au dat și mie să beau răchie și mi s-a dezlegat limba, taman în timpul uneia dintre intelegentele lor concilii. Am început să pun întrebări. De unde știți de chestia cu săracii cu duhul? Păi, așa o zîs domnu’ Isus. Dar de unde știți voi, cum v-a parvenit informația? Păi, scrie-n Biblia lu’ domnu’ părinte. Aici ar fi trebuit să mă opresc și să tac, dar mă luase flama și adunasem ani de zile tăcere-n mine, dacă nu le spuneam câteva, plesneam. Biblia domnului părinte e în limba română; ce, Isus vorbea românește? Silentium: ghijăsenii nu erau siguri dacă Isus era sau nu era fluent în română. Am continuat, ca fraierul, săpându-mi singur groapa : băi, țăranilor, intre-vă bine în capetele astea seci: Isus a predicat în aramaică, Matei a scris în greacă, la vreo sută de ani dup-aia, deci Matei n-a auzit Predica de pe Munte în direct, ci i-au povestit-o alții care-o știau de la alții care-o știau de la alții care-o auziseră. Iar „ ptochoί to pneumatic” nu înseamnă „cei săraci cu duhul”, înseamnă „cei care cerșesc cu duhul”, adică ăia care vor să afle, să se facă deștepți la cap, mă, nu ăia care stau și rumegă ca vaca, cum faceți voi, siguri c-o s-ajungă în împărăția cerurilor fiindcă sunt tâmpiți. Mai puneți dracu’ mâna pe-o carte. 

A fost ultima mea vizită pe tărâmurile sus-ghijăsene.

Un ultim amănunt interesant: la întemeiere, satul era de confesiune greco-catolică (uniată). Prin anii ’50, în fața bisericii s-a oprit un GAZ din care-au coborât patru băieți în haine de piele. I-au pus popii în vedere să abjure și să treacă pe loc la ortodoxism, cu toată congregația. Popa a refuzat, ei l-au băgat într-o curte și l-au bătut până l-au omorât (popa era foarte bătrân, nici nu l-au bătut mult). Familia popii a fost urcată într-un camion și dusă la Canal, iar în casa parohială s-a instalat un popă tânăr, cu ochi albaștri. Nimeni din Ghijasa n-a avut nimic de spus, nici atunci, nici mai târziu.

De-atunci satul e ortodox sută la sută.

text apărut în Almanahul Fericirii din 2011

Gaza Strip

Ma uit si eu la nenorocirea din fasia Gaza si ma minunez: nu, pe bune, Doamne? Chiar suntem facuti dupa chipul si asemanarea Ta? Esti sigur ca nu s-a gresit ceva, pe undeva, ca proiectul n-a mers prost? Daca Esti sigur, atunci… eu nu mai am ce zice.

Dar nu asta voiam sa spun, ci altceva, mult mai interesant decat “minunarile” mele de cocalar: de ce pierde Israelul batalia de imagine? Pentru ca, da, o pierde! Ca orice filo-israelian onest, m-am uitat si eu pe net, si peisajul media e clar: Israelul este agresorul, Hamas este victima. Lupul si mielul. Sa fiu al dracului!

Pe urma mi-am intrebat oamenii foarte-foarte apropiati si carora le respect judecata (am si prieteni, multi, care-mi sunt apropiati dar is “fara judecata”, din punctul meu de vedere): din sase pareri, patru au fost pro-Hamas, una pro-Israel si una anti-Hamas si simultan anti-Israel (credeati ca nu se poate? Si eu credeam. Uite ca se poate si o astfel de parere!). Deci “cauza” Hamas-ului este castigatoare in razboiul de imagine, iar cea israeliana este cea invinsa. Uimitor!

(De ce este uimitor? Pai, pentru ca modul de viata al comunitatilor urbane din Israel este extrem de asemanator – cu exceptia evreilor ortodocsi – de modul nostru de viata, cum sa zic, de “modul european” de viata. Ma refer la comunitatile urbane, ca la tara diferentele sunt foarte mari intre statele Europei. Deocamdata).

Ati prins ideea: israelienii seamana cu noi, dar noi nu tinem cu ei, tinem cu inamicii lor, care nu seamana deloc cu noi! Pai, asta nu e “uimitor”?!

(Prin “seamana” ma refer la valori culturale, mod de viata, nivel tehnologic, d-astea. Nu vreau sa se-nteleaga chestii rasiale sau tribale. Pur si simplu, sunt convins ca un om de 25 de ani din Iasi, unul din Vancouver si unul din Haifa au in comun foarte multe lucruri, dar toti trei au destul de putine in comun cu unul de 25 de ani din Gaza City!).

Si acum ajung la idee. Faptul ca Israelul pierde razboiul de imagine este catastrofal pentru Israel. Info: orice armata din lume e compusa din cateva “arme” (aviatia, marina, armata de uscat, eventual rachetele strategice – la americani, rusi, chinezi, dar atat), numai armata germana nu are trei “arme”, are cinci. In plus fata de astea clasice, nemtii mai au “arma” numita “servicii medicale” (Zentraler Sanitätsdienst, pe limba lor), si “arma” numita “servicii de suport” (Streitkräftebasis). Nu va lasati pacaliti de numele asta frumos (“servicii de suport”, ce romantic!), e vorba pur si simplu de departamentul de propaganda. Da, exact. De “imagine”!

Va dati seama cat de importanta e nenorocita asta de imagine in razboiul modern, daca Germania, acum-inteleptita Germanie, ii dedica a cincea parte din efortul ei de inarmare?! Si pana acum, i-a mers: nimeni nu zice, in secolul XXI, “Aha, Germania, stat agresor!”, cum zicem toti despre America, Rusia, China sau chiar Franta (de cand a trimis trupe in Africa), si, evident, despre Israel! Nemtii cei buni, harnici, cuminti, pacifisti si economi – uite o enorma victorie pe frontul propagandei; toti vor sa faca afaceri cu ei, nimeni nu vrea sa le traga o mama de bataie, toti vor sa cumpere de la nemti, la Berlin negociaza acum rusii cu ucrainienii, etc. Faptul ca Germania are azi cea mai puternica armata din Europa si este al treilea exportator mondial de armament nu deranjeaza: da, asa o fi, dar ei sunt oameni seriosi, de incredere. Ce mai vrei?

Acum comparati aceasta imagine a Germaniei din 2014 cu cea a Israelului din 2014. Comparatia este rizibila, nici nu te mai obosesti s-o faci.

Nu am vreo concluzie, doar o intrebare, pentru mine: cum au ajuns israelienii sa contabilizeze o asemenea infrangere in planul propagandei? E de neinteles. Si nu-mi dati replica “Si ce daca, nu le pasa, oricum castiga in plan militar”, ca ma faceti sa rad. Ati citit degeaba pan-aici, n-ati inteles nimic. Dixit!

Drinking abroad: ReMi (Taganrog)

Să vă zic un secret, unul mare-mare: eu nu-mi scriu singur textele. Adică, da, le scriu, dar dup-aia le dau neveste-mii la corectat, iar ea găsește zeci de chichițe, ba la diacritice, ba la logica internă a textului, ba la gramatică, ba la conținutul de informație (de exemplu, sunt o grămadă de ”Dunări” în Viena, vreo trei sau patru, iar eu le-ncurc tot timpul, evident; când am scris textul – unicul! – despre un prăpădit de bar vienez, a stat vreo două zile să-l migălească, nu carecumva să se strecoare, Doamne feri, vreo informație inexactă. Femeie, ce să zici!).

Dar asta-i partea bună. Partea mai puțin veselă e că dumneaei are, mai nou, și păreri, cum să le spun, ”artistice”, adică se-aruncă să-și dea cu presupusul și despre cum ar trebui să fie textul, literar vorbind. ”Mai nou” înseamnă, de fapt, de când am început să povestesc de barurile din Donbas și mi-am făcut conturile alea pe site-urile de socializare, rusești și ucrainiene (Vkontakte și Odnoklassniki); am observat eu că mârâie cu tot mai mult curaj, dar am zis c-o fi de la hormoni. De unde! Luată din scurt, doamna a mărturisit că, după umila ei părere, textele sunt tot mai ”urâte”. Am amenințat-o cu trimisul la cratiță, dar i-am permis să se explice: cică voi, cititorii, nu vreți să aflați despre localuri ”oribile”, de bețivi incurabili, din locuri oricum uitate de Dumnezeu și de oameni (adică Ucraina de Est!), ci de locuri ”frumoase”, unde să vă duceți ”iubita” la o ”cină romantică” unde să mâncați ”ceva bun”, să vă ”țineți de mână” și să vă ”priviți lung în ochi”. Am citat, că să pricepeți că, da, toată lumea a-nțeles că voi, cititorii noștri, sunteți mai inteligenți decât ai lor, deci meritați ce-i mai bun; fie și-n materie de baruri! 

Deci, de mânuță cu ”iubita” prin Donbas (mă rog...) nu aveți unde face pe romanticii decât în Taganrog, despre care știu că e-n Rusia, dar nu sunt prea sigur că-i și el în Donbas(-ul rusesc). Vera, sursa mea de pe Odnoklassniki, zice c-ar fi (sursa are și poză, să mor dacă nu dai în bâlbâială!); cică acolo a fost ea cu primul ei iubit, care a dus-o la ReMi, unde s-au ținut de mână și-au privit marea. Nu știe nimic de prețuri, că cic-ar fi plătit ăla. Nu știe nimic de beri, că ea a băut ”un suc”. Konieț.

p.s. ”Donbas” e de fapt teritoriul din jurul râului Doneț, afluent dreapta al Donului. Jumătate din Donbas aparține Ucrainei (regiunile Luhansk și Donețk) și jumătate Rusiei (vreo 10-12 raioane, nu știu bine). Am precizat, că ea zice că nu se-nțelege!

acest text a aparut in numarul 31 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Tehnologiya (Belgorod)

M-am speriat, rău m-am speriat: bănuiam eu că nu-i de joacă cu războiul din Donbas, dar, na, ca orice chibiț, ziceam că le știu pe toate și că marele meu atu e că sunt obiectiv. Numai că mi-a ieșit obiectivitatea pe nas de când am făcut rost de acces la (printre altele) forumurile pe care se ceartă ucrainienii și rușii. Nu mă refer la ”războaiele declarațiilor”, la ce spune Poroșenko de la Kiev și ce-i răspunde Putin de la Moscova, plus ce măcane țuțerii fiecăruia; astea-s chestii fumate. Mă refer la ce ură viscerală revarsă pe forumuri oamenii obișnuiți, fie utilizatorii care-și dau numele, fie (mult mai mulți) bravii anonimi. Nu vreau să pară că exagerez, dar micile noastre animozități, greco-bulgare, româno-maghiare, ceho-polone etc, sunt pur și simplu ghionturi erotice, dragălășenii de cuplu, ziceți-le cum vreți, în comparație cu erupțiile de vomă pe care și le aruncă-n față rușii cu ucrainienii.

Și până acum era foarte rău, dar de când cu nenorocirea zborului MH17, pot spune că nu mai există moderați; mă rog, mie nu mi se mai pare ”moderată” nicio opinie. Exemplele de mai jos sunt, cred, edificatoare (redau totul în română, în traducere cât mai fidelă, dar recunosc că am mai aranjat dialogurile pe ici, pe colo - nu m-am putut abține!):

Eu: ”Salut, O.! Ce bar de la tine din oraș ai recomanda turiștilor?”. O. (Poltava): ”Criminalii au omorât 300 de oameni de-ai voștri, europeni! Acum vă pasă?”. Eu: ”Salut, Y.! Ce bar etc…?”. Y. (Kiev): ”Teroriștii lui Putin au înnebunit de tot!”. Eu: ”Salut, D.! Ce bar etc?”. D. (Pavlograd): ”Vezi pe cine-ați pupat în cur pentru gaz, măi… ?! (înjurătură ucrainiană intraductibilă). Eu: ”Salut, F.! Ce bar etc?”. F. (Briansk, Rusia): ”Spurcăciunile de ruși au comis-o, de data asta. Cred că e începutul sfârșitului” (F. este ucrainian, dar traiește în Rusia). Eu: ”Salut, V.! Ce bar etc?”. V. (Voronej, Rusia): ”Mihai, să știi că fasciștii ucrainieni au tras cu rachete într-un avion și acum dau vina pe noi! Eu nu merg în baruri.” (V. este o domnișoară). Eu: ”Salut, M.! Ce bar etc?”. M. (Belgorod, Rusia): ”Tehnologiya, dac-ar fi. Dar aici n-avem turiști niciodată, darămite acum, când fasciștii au făcut ce-au făcut! Ei, o să-i omorâm în curând pe toți, iar pe urmă te aștept la o bere!”.

Am mai aflat că barul Tehnologiya e aproape de ”gara mică” din Belgorod, undeva pe lângă grădina zoologică din Parcul Victoriei, și că prețurile-s mici, pentru că și localul e foarte modest. Nu vreau să mă gândesc cu ce-o să hrănească belgorodenii tigrii siberieni din Zoo, după ce o să-i ”omoare pe toți” ucrainienii.

acest text a aparut in numarul 30 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Killfish (Briansk)

A fost greu, dar am reușit! Adică, am reușit pe jumătate: mi-am făcut cont pe Vkontakte, ca să găsesc oameni care-au fost în locurile unde eu n-am fost, astfel încât să scriu despre locurile în care n-am fost, iar voi să citiți și să vă faceți deștepți în cap. 

Evident, n-am găsit niciun om: contul e făcut pe versiunea engleză a site-ului, pe care nu intră nimeni, doar speriați ca mine și obsedați sexuali (două categorii distincte, țin să precizez!). Am apelat (telefonic) la amicul Dmitri, care mi-a explicat cum se face treaba: pe Vkontakte intră mai mult adolescenți ruși bubuind de hormoni (plus fesebiștii care-i supraveghează, bunînțeles), nu băutorii de bere care-mi trebuie mie. Lucrul frumos, curat și isteț pe care trebuie să-l fac este un cont pe site-ul ”Odnoklassniki” (www.ok.ru), care este tot rusesc, dar foarte popular printre ucrainienii de toate vârstele și orientările alcoolice; în română, ar însemna ”Din aceeași clasă” și e folosit de utilizatori nu atât ca să țină legătura cu foștii colegi, cât ca să facă schimb de muzici. Mi-a fost greu la început, că nu muzicile mă interesau pe mine, iar rusa-mi este mai ruginită ca bicicleta de pe balcon, dar până la urmă tot am dat peste un bețivan-sursă.

Domnul F. este, într-adevăr, ucrainian (așa zice el), dar nu locuiește în Slaviansk sau Kramatorsk, ci în Briansk… adică, în Rusia. Mi-am zis ”calul de dar nu se caută la dinți” și i-am răspuns că e bine și-așa, să-mi zică de un bar mai ștaif de p-acolo. Mi-a turuit o gramadă de nume exotice (fals-exotice, cum e moda la ruși, de genul ”Aquarel” sau ”McHighlander” – penibil!), dar, cu răbdare, l-am ghidonat, încet-încet, spre cârciuma unde bea el. A reieșit că e vorba de barul Killfish.

Se pare c-acest Killfish este plasat într-o urâtanie de clădire, fostă hală industrială, probabil, și că-și datorează popularitatea faptului că este discount bar. Adică, mi-a explicat F., ca să bei în Killfish, ai nevoie de un card. Ai card? Bei. N-ai card? Tot bei, dar mult, mult mai scump decât dacă ai. Deci, ca turist, intri în Killfish, îți faci (pe loc) un card (care costă cât nu face) și abia apoi începi să te omenești. Merită, dacă vii și-a doua zi, și-a treia, și tot așa; dacă ești doar în vâjâială, este doar o șmecherie ca să te stoarcă de bani. I-am spus (scris) asta lui F., care mi-a dat o replică memorabilă: ”No tourist comes in Briansk anyway!”.

acest text a aparut in numarul 29 din 2014 al revistei "Catavencii" 

Drinking abroad: Misto (Harkov)

Să-mi vie nebunie, vorba maestrului! Tocmai la pont, când Poroșenko i-a scos pe derbedei din Slaviansk și Kramatorsk, tocmai acum n-am eu text despre vreo cârciumioară de p-acolo, să vă duceți și voi în week-end și să celebrați eliberarea! Pe de-o parte, e și vina mea, că n-am căutat destul o sursă care să-mi verse-o poveste, pe de altă parte, e și ghinion, că puțini români călătoresc prin Ucraina, încă și mai puțini prin Donbas, iar chiar extrem de puțini prin orășelele astea prizărite, de care n-ar fi auzit nimeni, dacă nu le cădea pe cap pleașca cu războiul. Și când mă gândesc bine, e și vina voastră, a cititorilor: chiar să fi venit eu cu text despre Slaviansk, pe câți din voi îi ardeau tălpile să dea o raită?!

Așa că-l scot la înaintare pe dom’ Vlăduț, pe care n-a trebuit decât să-l întreb, oarecum pe departe, dacă i-a plăcut în Harkov, că m-a-ngropat într-un șuvoi de amintiri lacrimogene (presărate cu vituperări antibucureștene) despre ce ”viață” a tras el în Harkov. Nu pot relata decât prin selecție, deoarece stilul narativ al sus-numitului Vlăduț este ireproductibil și-ar fi păcat să-l stric prin aproximări.

Ergo, să reținem că Harkovul este mult, dar mult mai mișto decât Bucureștiul, cu femei mai frumoase, prețuri mai mici și șmecheri mai ”chitiți”; că un clujean e incomparabil mai bine tratat în Harkov decât în București: în primul caz, ca un prinț, în al doilea, ca un ”pârț”; că în Harkov îți ții banii-n buzunare și nu-i dai aiurea pe taxiuri, pentru că ai metrou și ”te doare-n pulă” (aici am încercat să obiectez, dar am fost ușuit); că Irish Pub-ul din Harkov, de la Universitate, n-are nici o treabă cu cel din București, de la Universitate, care-i un căcat (”Și care nici nu există”, am zis eu, dar în gând); că cel mai dement chef l-a tras în Misto, despre care nu poate să-mi spună unde e, pentru c-a mers totuși cu taxiul, și unde a mâncat, a băut, a jucat popice, a ”fumat”, a dansat și a futut, toate în același loc (nu mi-a precizat însă și ordinea în care s-au întâmplat toate astea); în încheiere, a comparat Bucureștiul cu o ”ghenă”, dar a admis că aerul este ceva mai curat decât în Harkov. Doar atât!

 

p.s. se aude pe la colțuri că cei din Slaviansk și Kramatorsk n-au fost învinși militar, au plecat de bună-voie. Cică erau acolo niște mari depozite de muniție și armament ușor, pe care ei le-au păzit până când cineva le-a evacuat în Rusia prin coridoarele alea umanitare pentru care a insistat atât Kremlinul. Știu și eu?!

text aparut in numarul 27 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Traktir (Mariupol)

Iar n-am avut noroc. M-am zbătut, am dat telefoane, am promis bere, am fâlfâit chiar și perspectiva unui sex de împăcare, dar degeaba: nici una dintre surse n-are vreo relatare contemporană despre vreo cârciumă din Slaviansk sau Kramatorsk. Mă rog, dac-o mai fi vreo cârciumă deschisă pe-acolo (dar intuiția îmi spune că nu se poate să nu fie: când băieții se duc la război, le trebuie ”combustibil”, nu glumă! Păi, ia gândiți-vă cât se consumă numai la vreun prăpădit de derby local, darămite la un ”derby” di granda ca ăsta din Donbas!). 

Am doar două povești, una din Harkov, alta din Mariupol, ambele de la un domn pe nume ”Vlăduț”, o instituție în sine: deși este cât se poate de ardelean, are umor, folosește autoironia la greu, călătorește de plăcere în Est și este băutor de bere, nu de tărie. E adevărat că ardeleni cu umor și băutori de bere mai poți întâni; dar autoironici și călători în Est, niciodată! Dom’ Vlăduț este unic. I-am spus asta și mi-a râs în nas: ”Pavel Gheo a fost în Iași, Nap Helmis a fost în Chișinău, iar tu, bucureștene care te dai globe-trotter, ai stat ca găina în Kiev și nici măcar n-ai trecut podul Parkovy! Exact ca orice râmă de român fricos. Iar eu am fost la pescuit până pe fluvial Ural, da, dar nici eu n-am trecut dincolo! Sau poate c-oi fi trecut, dar nu țin minte, că eram destul de foarte beat”. 

Din vorbă-n vorbă am ajuns și la subiect, iar despre Mariupol mi-a zis următoarele: ”Dacă vii din Oradea, de exemplu, zici c-ai ajuns în anii ’30, în plin plan cincinal stalinist, dar dacă vii din Rusia, Mariupolul este fi-ță! Bine, e plin de blocuri și de statui cu Lenin și cu soldatul sovietic, dar la astea te uiți doar dacă ești prost. Omul isteț se uită pe meniul din restaurant și pe aparatul de taxare din taxi, că de pe alea înțelegi în ce fel de țară ești. Și pe mine au vrut să mă prostească: primul taxi m-a dus în centru, la restaurantul Reikartz, adică la hotel, că restaurantul e inclus. M-am uitat la fețele chelnerilor, la decorurile pârâte ca de bordel, m-am uitat în meniu, i-am salutat și m-am tot dus: nu-s eu naivul lor, să mă facă ei ca pe fazani! Am luat-o brambura pe stradă, am tot mers și-am dat de Traktir, undeva dup-un colț. Acolo e de chefuit în Mariupol: prețuri bune, măcar că-i central, mâncare europeană, studente, parcul la doi pași! Din păcate, m-am îmbătat până seara, iar noaptea m-a prins undeva prin cartierul industrial, într-un club de curve care m-au făcut la bani. De fapt”, oftează dom’ Vlăduț, ”dacă ai plecat din centru, dracul te-a luat, că tot restul Mariupolului e doar cartier industrial. Plin de curve, îți dai seama, aproape ca la Tetarom”.

text aparut in numarul 26 din 2014 al revistei "Catavencii"