Una din cele mai perene „legende urbane” pe care le ştiu e asta: clăparii Salomon se fabricau în România şi pe vremea lui Ceaşcă, dar în două fabrici separate. Una era la Oradea şi producea clăpari pentru piciorul drept (toate mărimile), alta era la Orăştie şi făcea clăpari de stângul. Ca să nu se fure, desigur. Dar cică oamenii noştri o rezolvaseră şi p-asta, iar între cele două oraşe se dezvoltaseră profunde legături de stimă şi prietenie (se „înfrăţiseră” avant la lettre). Mulţi ardeleni au tatăl din Orăştie şi mama din Oradea, spune-se (sau invers). Ca să verific povestea, am pus mintenaş mâna pe telefon şi-am început să sun la fabricile care lucrează cu francezii Salomonari.
La Gecomod din Timişoara sunt pasat de la un interior la altul, până dau de secretara domnului director. Secretara refuză categoric să se recomande şi acceptă cu chiu cu vai să-l întrebe pe domnia-sa directorul dacă vrea să stea de vorbă cu mine. Ăsta îmi transmite, prin secretară, că „nu e interesat de ofertă”, apoi secretara îmi închide. Revin ca s-o întreb de ce face pe speriata din pădure, dar îmi închide iar. Mai sun odată şi zic repede „Din fabrică se fură!”, apoi închid eu.
La Chimsport din Orăştie se repetă scenariul timişorean, cu observaţia ca secretara e încă mai disperată: n-are nici măcar curajul să vadă ce face nepreţuitul ei director, despre care ştie doar că „e foarte ocupat în perioada asta”. Dacă directorul era directoare, mai înţelegeam chestia cu perioada, că e omeneşte. Dar tipul e bărbat. Ce să mai zici?
La Witext din Lugoj nimeresc în plină termitieră: trei cucoane mă pasează de la una la alta, fiecare explicându-mi că nu vrea să-mi răspundă la întrebări ca să nu-şi pericliteze postul. În final receptorul e preluat de un bărbat plin de curaj, care după ce-mi ascultă prima întrebare, cât se poate de inocentă („Ce anume produce Witext?”), zice că preferă să nu spună nimic, decât să spună ceva greşit! Mda... masculinitate bănăţeană.
La Spumatim din Timişoara sună telefoanele în pustiu, că nu răspunde nimeni cu orele. O fi toată lumea în producţie, mai ştii? Poate că au comenzi peste comenzi şi nu mai prididesc să le onoreze, le-au băgat şi pe telefoniste la banda rulantă.
La Plastor din Oradea îmi răspunde doamna Lavinia Popuş, şefa de la marketing. N-are nici o problemă în a susţine o discuţie, semn că nu-i chiar totul pierdut în Transilvania. O întreb ce produce Plastor. Piese din material plastic, vine răspunsul. De când? Din 1914. Chestia asta mă ia prin surprindere, da’ îmi zic că-i de bine: dacă doamna Popuş lucrează acolo din 1914, precis ştie şi dacă-i adevărată legenda cu clăparii pentru piciorul drept! Fericirea nu ţine mult: „Noi lucrăm cu francezii de la Salomon numai din 1993 încoace”, mă luminează dânsa. „Şi, da, producem clăpari pentru ambele picioare! Nu numai clăpari, dar şi legături”, adaugă.
Aoleo, m-am ars. „Io am auzit că din fabrică se fură, aşa să ştiţi”, zic. Doamna Popuş e sigură că nu se fură. „Cum puteţi fi aşa sigură?”. Măsurile de securitate sunt foarte stricte, iar personalul e bine instruit. „Îi hingheriţi pe oameni!”, mai încerc eu.
Dumneaei râde: „Voi ăştia de la Caţavencu vă meritaţi reputaţia, d-aia nu vrea nimeni să stea de vorbă cu voi! Aici nu-i ca la Bucureşti, noi ne purtăm bine cu angajaţii noştri!”. Mă agăţ de asta: „Oricum nu prea mai aveţi pe cine hingheri, că Salomon s-a mutat în Ucraina şi v-a lăsat fără obiectul muncii!”.
Poate că i-o fi lăsat pe alţii, mă informează şefa marketingului Plastor, dar ei lucrează din plin, nici vorbă de aşa ceva. Încheie cu rugămintea de a scrie corect, adică ce-a zis ea, nu minciuni de regăţean, pentru că „şi noi citim aici Academia Caţavencu, aşa să ştiţi dumneavoastră!”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu