După cum prea bine ştiţi, am terminat de citit cartea lui Taleb (ediţia a doua, în traducere, că nu m-au ţinut ouăle să mă arunc la original), mult-discutatul op Lebăda Neagră. Am fost şi sunt foarte impresionat, ceea ce nu înseamnă că am înţeles mai mult de 35% din carte (cazul fericit, varianta roz). Dar chiar şi cu atât, tot sunt impresionat. Şi continui să rumeg. Evident, că orice ruminator care se respectă, va trebui s-o mai recitesc. Şi să mă uit şi pe bibliografia pe care o dă el acolo, că doar n-o dă degeaba.
Însă am învăţat ceva foarte util: să nu mă mai enervez atunci când, într-o dispută de idei („discuţie”, cum se zice în mod curent la noi), preopinentul mă (şi se) întreabă obsesiv: „Da' cine eşti tu, mă, să spui chestia asta?!”. Nu cred că mi se întâmplă numai mie, cred că e un mod obişnuit al românilor de a argumenta, dar recunosc că mă enerva de fiecare dată. Din păcate pentru mine, bănuiesc că asta era şi intenţia interlocutorului, şi nimerea întotdeauna la fix.
Taleb m-a învăţat. De acum nu mă mai enervez. De fapt, ceea ce-ţi spune preopinentul tău e un compliment. Când ridică ochii la cer, invocând divinitatea, şi chestionează grohăitor, cu bobiţe de salivă în colţurile gurii, „Da' cine pula mea eşti tu, mă, să te iei de daci?!”, el de fapt îţi spune: „Eu sunt incapabil să răspund argumentelor tale. De aceea, te atac la persoană, nu la argument”.
Mulţumesc, maître Nicholas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu