joi, 29 septembrie 2011

Libertatea costă


Am stat eu strâmb şi m-am gândit, aşa, în capul meu. Şi mi-am dat seama că sunt prost ca noaptea.
Asta nu înseamnă că cei doi aberanţi, Horicson şi Scame, ar avea dreptate: nu! Aşa ceva ar fi împotriva firii, ca suspendarea legii gravitaţiei, bunăoară. Să vedem însă cum stă treaba, concret:

1.Sedefiştii din San Francisco o duc foarte rău, cu mult mai rău ca cei din Paris, să zicem.
2.Eu am presupus că ei nu vor să trăiască în gunoi.
3.Preopinenţii mei (Horicson, Scame, Meristone) au susţinut că ei vor să trăiască în gunoi.
Evident, am simplificat foarte mult. Dar nu asta-i chestia. Chestia este: cine are dreptate?

Răspuns: problema e prost pusă. Corect ar fi: de ce vor acei oameni să trăiască în gunoi? Răspuns: pentru că au ales libertatea absolută. Şi sunt dispuşi să plătească preţul ei.

Nu v-am convins? Ştiu. Oricum nu mi-am propus să vă conving, ci să vă provoc. Hai să imaginăm un mic scenariu: am 60 de ani, put, locuiesc în gunoi, mănânc, beau şi fumez din gunoi, din resturile pe care le aruncă ceilalţi oameni. Apare un eveniment declanşator* care mă face să doresc să plec din gunoi şi să reiau o viaţă „normală”, integrat printre oamenii obişnuiţi. Ce fac? Bat la mai multe uşi, până dau de un om „cu suflet bun” (citeşte: „care-şi cunoaşte interesul”), să zicem, pastorul Jones. Dumnealui mă tunde, mă rade, mă spală, mă despăduchează, mă dichiseşte, etc., după care mă ia frumuşel de mânuţă şi mă scoate pe piaţă: la slujba de duminică, la show-uri TV, etc. Mă arată la lume şi dă din gură, cum îi e meseria: „Iată, Dumnezeu a făcut o minune! Pronia l-a ales pe acest sărman şi l-a adus pe calea cea dreaptă! Să luăm aminte, fraţii şi surorile mele, la voia Domnului, etc, etc, etc” (nu m-apuc eu acuma să-i scriu textul pastorului Jones, că nu-s negrul lui!). După vreo lună, mă expir, ca orice produs de pe lume: Jones îmi găseşte un loc de locuit, ceva extrem de modest, să poată plăti chiria din fondurile bisericii, şi vreo slujbă uşoară şi inutilă (să văruiesc copacii, de pildă). După care toată lumea mă uită, iar eu încep „o viaţă nouă”.

Bun. Ia să vedem cine a fost prostul la afacerea asta: societatea are pe cap un nenorocit mai puţin, Jones şi-a sporit cotă de piaţă şi are acum un nume, concetăţenii mei au pomii văruiţi, astfel încât omizile nu se pot urca până la frunziş (o tâmpenie, că-n San Francisco oricum nu sunt omizi). Singurul care s-a păcălit sunt eu. Stau cu ochii în gol şi aştept moartea. N-am nimic de făcut, n-am nimic de vorbit cu nimeni, sunt o fantomă, nu exist. Bine, mă întrebaţi, şi înainte, când mâncai gunoi, nu erai tot o fantomă, o non-fiinţă?!

Răspuns: nu, nu eram. Gunoiul este o resursă limitată, ca orice resursă. Pe el se bat mulţi sedefişti, competiţia e acerbă. Plus că sunt gunoaie şi gunoaie: într-un loc găseşti chiştoace, în altul oase de pui fript, în al treilea cutii de bere expirată, etc. Există, probabil, chiar un fel de comerţ între noi, oamenii străzii: îţi dau o pereche de ghete vechi pe un litru de alcool, ceva de genul ăsta. Deci viaţa noastră are toate ingredientele necesare pentru a ţine mintea umană în funcţiune: concurenţă, succese („Azi am găsit un cârnat de porc aproape proaspăt, doar puţin verzui”), imprevizibilitate („Pot să fiu omorât de bande în noaptea asta, sau poate nu!”), schimburi („Chiştoace contra reviste porno”), distracţii (drogări sau beţii morbide, depinde de norocul la scormonit prin ghene). Aş zice că e o viaţă plină, desigur, la acest nivel de excentricitate. În plus, am parte de libertatea absolută – aceea de a face exact ce am chef să fac în clipa aia (e adevărat că, deşi sunt liber să fac ce vreau, practic nu pot face aproape nimic. Dar ăsta e un amănunt tehnic, irelevant. Conceptual, libertatea mea e într-adevăr absolută).

Iar acum, după minunata „lucrare” a lui Dumnezeu, prin intermediul pastorului Jones? Viaţa mea e complet goală. Nu mi se mai întâmplă nimic: provocare – nu, imprevizibil – nu, succese – nu, schimburi – nu, beţii – nici atât. Munca mea nu e necesară, nimeni n-are nevoie de mine; pur şi simplu, societatea m-a mituit ca să ies din gunoi, iar eu am fost destul de prost ca să mă vând ieftin. Eram un împuţit liber, acum sunt sclav, nici măcar util, ci doar decorativ. De la „regele tomberoanelor” am ajuns căţelul de casă al lui Jones. Voi vegeta, liniar, abulic, până voi muri. Sfârşit.

Concluzie: faptul că sedefiştii din San Francisco (sau Santa Barbara, bunăoară) refuză să iasă din gunoi nu e doar o decizie corectă. Este singura decizie posibilă.


*în Orbitor, Mircea Cărtărescu imaginează un astfel de eveniment: sedefistul lui (Hermann) se îndrăgosteşte. Dat fiind că eu nu sunt Cărtărescu, nu mi-a venit nici o idee despre ce fel de „eveniment” ar putea fi vorba.

2 comentarii:

ciprian teodorescu spunea...

Draga Mihai,
in viziunea mea,libertatea este un concept mult prea larg,vast,poate chiar ambiguu.vezi,libertatea are oricand si oriunde limitari.
faptul ca boschetarii aveau o "concurenta"nu insemna ca erau liberi.ci insemna ca fiecare din ei luptau pentru un pui fript expirat;asa este la fiecare nivel:fiecare e liber,in felul sau,dar nu e o libertate absoluta pentru ca tot timpul trebuie sa lupti pentru ceva.
sunt sigur ca libertatea costa,cum zici tu,dar costa la fiecare nivel,nu numai la cel pe care tu l-ai exempificat.chiar daca acesti oameni nu au program la servici sau contracte de facut,au si ei anumite "responsabilitati",pentru a trai.iata,iti dau un exemplu:cand plec lla serviciu,oamenii amarati(ca sa ma exprim finutz)sunt la concurenta cu cautatul de gunoaie sau peturi,pentru a le vinde.sau fier vechi.la ivelul asta,au si ei "libertatile"lor,asa cum sunt.
dar,vai,vine seara,si mai nou,toamna,si n-au pe unde sta.ce,tu crezi ca ii ia vreun preot ortodox sa le zica:"mai crestine,mi-e tare mila de tine,o sa te adapostesc intr-o anexa"n-ai sa vezi asa ceva pe la noi,Mihai.
eu sunt sigur ca nimanui nu i-ar placea sa "traiasca"asa,fara acoperis deasupra,sau fara sa se spele.nu stiu,cred ca oameni de genul asta sunt schizofrenici.
e o tema de discutat.
guvernul nostru oricum nu face nimicpentru ei,si sunt parca din ce in ce mai multi oameni ai strazii.

Mihai Buzea spunea...

@ ciprian: la noi vine iarna, ii mai rareste. in California nu vine nicio iarna, asta-i diferenta.

Totusi, raman la parerea ca homelesii din Romania o duc mai bine ca cei din California. Par mai bine imbracati, mai curati (!!!) si ceva mai putin decazuti: cauta fier vechi, peturi, cutii de aluminiu, etc. Ca sa le vanda, evident. Deci tot mai au un contact concret cu societatea, un fel de comert, la nivel minimal. Ailalti sunt mult mai rau.