Adevărul despre Meciul Morții

Știu că în România nu se știe nimic (pe bună dreptate!) despre așa-zisul ”Meci al Morții” de la Kiev, din august 1942, dar toți românii au văzut filmul ”Escape to Victory”, cu (între alții) Pelé, Ardiles, Deyna, Booby Moore, Michael Caine și Sylvester Stallone. Filmul a fost făcut în 1981 și a fost difuzat la TVR înainte de Revoluție, așa că aproape toți oamenii de peste 30 de ani și-l aduc aminte. Chiar și eu. 

Teoria noastră era că-i vorba de un film de ficțiune; teoria oamenilor din Uniunea Sovietică era că-i vorba de un caz real, așa c-au făcut și ei niște filme (”A Treia Repriză” și ”Meciul Morții”), în care povestea era alta decât în filmul american: eroicii prizonieri sovietici sunt recrutați de ocupanți pentru un meci de propagandă, pe care urmau să-l piardă, alfel aveau să fie împușcați. Ei, însă, joacă meciul pe bune, îl câștigă și nemții îi execută pe toți. Ura, trăiască Stalin!

Se pare că adevărul e undeva la mijloc, ca de obicei. Meciul a existat. Prizonierii sovietici l-au câștigat. Patru dintre ei au fost executați de germani. Restul, însă, a supraviețuit atât meciului, cât și războiului, dar nu au avut voie să spună adevărata poveste a meciului, pentru simplul fapt că ar fi contravenit propagandei sovietice, care încă din 1943 publicase în ”Pravda” o serie de articole despre acest meci.

Ce se petrecuse de fapt: în Kievul proaspăt ocupat de armatele germane, române, maghiare, italiene și slovace a fost înființat un mini-campionat de fotbal, la care luau parte două echipe germane, două maghiare, două ucrainiene și una română. Dintre echipele ucrainiene, una era formată din foști jucători de la Dinamo Kiev, și această echipă le-a bătut pe toate celelalte de le-a sunat apa-n cap (pe români i-au desființat cu 11-0, cel mai mare scor!).

Dar meciul despre care e vorba s-a jucat între această echipă ucrainiană (FC Start) și una din echipele germane, selecționata aviatorilor (Flakelf) și s-a terminat cu 5-3 în favoarea ucrainienilor. De data asta, meciul nu a mai fost arbitrat de un român, ca de obicei (românii erau preferați ca arbitri pentru că, nesimpatizându-și aliații germani și maghiari, tindeau să fie corecți, dar fără a trezi suspiciuni de filo-ucrainaism), ci de un ofițer SS. Ofițerul ăsta, deși i-a favorizat groaznic pe germani, nu i-a putut împiedica să piardă, iar chestia asta a luat-o personal: ca să nu bată la ochi, i-a lăsat în pace pe fotbaliștii ucrainieni, pe moment, dar a suspendat ”competiția” și după vreo lună i-a arestat, i-a băgat la zdup, i-a bătut cu mare cruzime (unul a și murit de pe urma bătăilor), iar pe restul i-a trimis într-un lagăr de concentrare. Acolo au mai murit trei dintre ei, exterminați cu gaz, alături de alte zeci de mii, dar cel puțin patru jucători (Mihail Putistin, Fedir Tiuciev, Mihail Sviridovsky, Makar Honciarenko) au supraviețuit lagărului și războiului. După căderea comunismului, de la ei s-a aflat adevărul despre ceea ce s-a întâmplat de fapt în Meciul Morții.

Iar eu mi-am permis să consider subiectul ca fiind destul de interesant pentru a-l povesti aici.