Examenul de om

Amicul nostru Iulius a propus, stilu-i inconfundabil, instituirea ”examenului de om”. Despre ce este vorba?

În primul rând, trebuie precizat că domnul Iulius nu este atât de nebun pe cât pare; atunci când îl asculți în direct, strângând halba-n mână cu nădejde (ca să nu i-o torni în cap), ai pur și simplu senzația că asculți delirul unui om bolnav, bătrânicios, un ”încremenit în proiect” a cărui evoluție spirituală s-a oprit undeva în anii '86 – '87, când era el dănac și-ncepuse să-i miroasă a muiere. Că lumea a evoluat extraordinar între timp, ce-i pasă amicului?!

Dar, însă. Dacă reușești să depășești prima impresie și să te concentrezi pe (bruma de) informație, atunci discursul lui căpătă sens. Mă rog, un fel de sens, nu spun că omul are dreptate, dar spun că, dincolo de enormitățile debitate, există (uneori) un gând. Acest ”gând”, acest punct de vedere, merită discutat; foarte puțini oameni sunt capabili să vină cu puncte de vedere care să surprindă, ca să nu mai zic că marea majoritate nu e capabilă să ”vină”, în cadrul unei discuții, cu o informație nouă, fie ea cât de mică.

Punctul de vedere exprimat de Iulius: specia umană are caracter ”lăcustian”: ajunge într-un spațiu cu resurse, devorează toate resursele și pleacă mai departe, lasând pustiu în urma ei. Exemple la îndemâna oricui: despăduririle din Insula Paștelui și din Islanda. În primul caz, efectul a fost cvasi-dispariția unei societăți cândva puternice și avansate (pascuanii, creatorii moai-ilor și ai scrierii rongo-rongo); în al doilea caz, societatea islandeză a fost pe punctul de a se prăbuși din interior, dar a fost salvată de avansul tehnologic (dezvoltat în altă parte): folosirea combustibililor fosili. Încă una sau două sute de ani să mai fi trecut, și islandezii ar fi trăit aceeași prăbușire socială ca și pascuanii.

Acestea sunt doar niște exemple (pe care, apropo, Iulius nu le-a dat: m-am gândit eu la ele, ca să-i fac teoria ”digerabilă”). Esențial e că Iulius spune că, din moment ce specia noastră este o calamitate pentru planetă, ea trebuie să apeleze la capacitatea ei de auto-organizare și să limiteze pagubele pe care le produce planetei. Adică să se înmulțească controlat și să folosească tot controlat resursele, pentru că altfel riscă să repete la nivel planetar tragedia pascuană: așa cum nici ei nu au fost în stare să plece altundeva după ce au pustiit insula (tăiaseră toți copacii, n-au mai avut din ce să-și facă bărci), nici specia umană n-o să poată părăsi planeta în cautare de alt cămin galactic, dacă până la momentul respectiv va fi epuizat toate resursele disponibile.

Dar cum să fie pusă în practică soluția ”controlului”? Părerea lui Iulius: oamenii nu pot fi lăsați de capul lor. Oricine are dreptul de a se naște (mulțumim, domnu' Iulius!), dar nu oricine are dreptul să și trăiască. Deci, ce facem? Păi, ce să facem: avem voie să ne naștem, avem voie să ne dezvoltăm până la o vârstă (16, 18 sau 20 de ani, Iulius nu s-a hotărât încă), după care ne prezentăm frumușel în fața unei comisii. Care ne decide soarta: trăim sau murim. Adică, mai clar: dacă eu, Gikă, nu conving comisia că sunt capabil să ”trăiesc comunitar” (să pun pe primul plan ”interesul comunității”, nu pe al meu personal), atunci comisia mă trimite la eutanasiere. Acesta este proiectul lui Iulius pentru a salva planeta de expansiunea prea rapidă a unei specii atât de hrăpărețe ca specia umană.

Desigur că Iulius nu spune nimic nou: ceea ce descrie el este exact mecanismul eugeniei imaginate de britanici (H.G.Wells, printre alții) și pusă în practică de către naziști (Die Endlösung). Nouă e însă (pentru mine!), ideea de ”examen”. Nu trebuie să fii prea deștept ca să te prinzi că Iulius personal va face parte din comisie. Și că eu voi fi primul dintre ”examinați”!

Am o întrebare la care amicul Iulius nu a putut să răspundă: cine decide care este ”interesul comunității”? OK, Iulius este examinatorul, am înțeles; dar cine stabilește grila de examen?

Are cineva răspuns la asta?