joi, 8 august 2013

Nea Cata si poezia


Cum deja stiti, Nea Cata are mare slabiciune pentru poezie in general si pentru poeti in special: cum prinde unul, cum il alearga sa-i rupa capul. Motive are.

Pai n-am mers amandoi in prima zi de scoala?! Cum era traditia atunci, invatatoarea a cerut fiecarui copil sa spuna o poezie. Toti erau dresati de-acasa, asa ca au inceput sa debiteze: unul stia o poezie cu ziua mamei, altul cu primavara, altul cu partidul, altul cu pizda ma-sii, dar, ai dracului, majoritatea spuneau poezia “Catelus cu parul cret”. O stiti. “Catelus cu parul cret / Fura rata din cotet / Si se jura ca nu fura / Dar l-am prins cu rata-n gura!”. Evident, si noi doi, Nea Cata si cu mine, fuseseram dopati de-acasa cu aceeasi poezie. Sa plesnim de necaz ca fix p-aia o stiau toti!
 
Dar cand imi vine mie randul la catalog, o idee geniala ma loveste drept in cortex: in loc de “Catelus cu parul cret”, sa recit poezia “Catelus cu parul rosu” pe care o invataseram amandoi de la tatal lui Nea Cata (ne-o compusese intr-o seara de buna dispozitie, in timp ce se cinstea cu taica-meu, cu niste tuica). Bun, ma ridic in picioare si recit cu patos:
 
Catelus cu parul rosu,
Ce-are baba n-are mosu’:
Baba are o planeta,
Mosul are o racheta.
Cand deschide baba planeta
Intra mosul cu racheta!
 
Dupa cum observati, poezia nu sta chiar beton la capitolele “ritm” si “rima”, iar pe copii nu i-a impresionat deloc. In schimb a impresionat-o in mod deosebit pe tovarasa invatatoare, care m-a intrebat de la cine am invatat poezia. Eu, foarte mandru, l-am aratat pe Nea Cata: “De la tata lui!”.

Foarte botoasa, tovarasa mi-a zis sa stau jos, facand in treacat observatia ca alti copii stiu poezii mai frumoase. Dupa care il indica pe Nea Cata, ca urmatorul la recitat; Nea Cata se ridica si el in picioare, inca si mai mandru decat mine, si incepe sa recite:
 
Catelus cu parul rosu,
Ce-are baba n-are mosu’:
 
“Destul, stai jos!”, se ratoieste la el tovarasa, iar Nea Cata se asaza necajit in banca, nepricepand de ce tocmai pe el i-a casunat tovarasei, de nu l-a lasat sa-si spuna poezia, desi pe toti ceilalti copii i-a lasat. Care copii, in treacat fie spus, au recitat unul dupa altul, pana la sfarsitul catalogului, numai “Catelus cu parul cret”, parca special sa ne faca in ciuda: dupa ce ca, din toata clasa I C, numai noi doi stiam o poezie deosebita, iar ceilalti sunt ca o turma de oi… tot a noastra nu e buna?

Ajungem in curtea scolii, unde ne asteptau parintii. Ne intreaba cum a fost. Noi povestim pe intrecute. Nea Cata subliniaza repetat, cu inversunare, nedreptatea careia i-a cazut victima. Cei patru parinti ne asculta intr-o tacere suspecta. Cele doua mamici arunca priviri ucigase catre tatal lui Nea Cata, priviri pe care noi nu le observam, evident. Cei doi tatici erau vineti la fata, incercand sa nu izbucneasca in hohote.

Incidentul trece si este uitat. Pana prin clasa a X-a, cred, cand ma suna Nea Cata: “Ba, Nea Mihaita! Tu-ti aduci aminte prima zi de scoala?”. “Da”. “Mai stii ce poezie am recitat noi, tu pe toata, iar eu numai inceputul?”. “Da”. Nu intelegeam unde vrea sa ajunga. “Ia recit-o!”. M-am conformat. Abia atunci m-am prins.

Mi-a luat 10 ani ca sa inteleg sensul unei poezii de sase versuri. Si n-as fi inteles nici dupa atata timp daca nu-mi dadea ghes Nea Cata. Poate ca aveau dreptate copiii care ziceau ca “Mihaita nu intelege nimic!”.

Pe de alta parte, Nea Cata n-a mai recitat niciodata, NICIODATA, vreo poezie. Prefer sa ia cafteala cand cei mari voiau sa-l oblige sa recite, dar nu se lasa.

Explicabil, n’est ce pas?

Un comentariu:

Constantin Nica spunea...

Auzi, am si eu o experienta similara. In copilaria noastra "pionereasca" era un cantec cam de genul:
"Si in anul 2000 cand nu vom mai fi copii"
Ei bine, din chestia asta eu am inteles continuu ca ""Si in anul 2000 cand nu vom mai fi, copii" adica n-o sa mai fim, n-o sa mai existam deloc si ma intrebam continuu care e sensul, ce voia sa spuna melodaia asta. Melodie care in fapt se voia una vesela, cu viitor luminos, primavara, realizari, fericire.
Asta era in capul meu de copil iar uneori cand am mai crescut imi venea chestia asta in minte dar tot nu intelegeam de ce ne spunea partidu ca n-o sa mai fim.
Pana acum cativa ani cand m-a lovit de unul singur inspiratia: versurile voiau sa spuna ca in anul 2000 nu vom mai fi copii, adica o sa fim oameni mari!!!