luni, 5 august 2013

Nea Cata si Soim Albastru


Mi-e foarte greu sa scriu acest text, de aceea am sa fiu scurt. Au trecut multi ani din acel nenorocit 1981, dar mie tot nu mi-a trecut rusinea.

Eram intr-a treia. Coleg de banca mi-era Nea Cata, ca de obicei. Invatatoarea noastra, tovarasa Teia Dragomirescu, era bolnava in acea zi. Orele i le-a tinut sotul dansei, profesor de liceu, om inteligent si cu umor. Nu ne-a necajit cu lectii si scos la tabla, ci a stat de vorba cu noi si ne-a pus tot felul de intrebari. Printre altele, am vorbit si despre desene animate. Ne-a intrebat pe fiecare ce erou preferat are.

Trebuie sa stiti ca inainte de 1985, televiziunea tot mai difuza ceva-ceva “desene”, unele chiar importate din lumea libera, pe langa cele autohtone (“Mihaela”, “Miaunel si Azorel”, “Creionel si Robotel” etc) si cele socialiste (“Lolek si Bolek”, “Volk si Zayats” – ultimul, mai cunoscut de romani sub numele rusesc, “Nu pogodi!”). Unul dintre aceste desene animate, al carui nume l-am uitat, trata pe larg aventurile unei nesfarsite “intreceri multisportive” ce avea loc intre doua echipe de competitori. Una din echipe era condusa de Soim Albastru, alta de Caracatita. In principiu, echipa lui Soim Albastru castiga in fiecare episod, dar uneori, foarte rar, episodul se termina la balotaj, urmand ca echipa Caracatitei sa-si ia omorul in episodul urmator. Precizari: Soim Albastru asta era un super-atlet, un fel de corci intre Superman si Johnny Bravo, doar ca avea cap de soim, nu de om. De ce era “albastru” n-as putea spune. Ai mei aveau televizor alb-negru pe vremea aia.

Ei, si cum sotul tovarasei Teia (a murit inainte de 1989, bietul om, de ocluzie intestinala, iar fetele lui, Bianca si Denisa, sunt printre putinele care nu s-au expatriat intre timp, nu stiu de ce) il intreba pe fiecare copil de eroul lui din “desene”, ajunge si la mine. Fara ezitare, raspund foarte mandru: “Soim Albastru”. Tacere in clasa, dupa care toti copiii, baieti si fete, incep sa rada cu sughituri. Unul singur nu radea: Nea Cata. Mi-a explicat ulterior ca murea de rusine pentru ca mi-era coleg de banca.

Tot Nea Cata m-a lamurit, dupa ore, de ce radeau copiii ca disperatii: pentru ei toti, cuvantul “soim” nu evoca extraordinara pasare de prada pe care o stiam eu de la tara (de care se teme chiar si uliul, desi e mult mai mare ca soimul!), ci pe “piticii”de la gradinita. Trebuie spus ca generatia mea, absolventa de gradinita in 1978, fost ultima care purtase “sortuletul” ca uniforma de gradinita si care scapase de trecerea de la statutul de “prescolar” la cel de “soim al patriei”. E greu de explicat azi, dar pentru parintii de copii de-atunci, acea “uniforma” suprarealista, in culori stridente, de bolnav psihic (portocaliu, rosu aprins, albastru electric!), pe care copiii lor erau obligati s-o poarte cand se jucau cu puta prin nisip – ei bine, acea “uniforma de soim” reprezenta o mare jena. Nu mai zic ca era facuta din fibre sintetice si irita groaznic pielea copiiilor, mai ales pe caldura. Una peste alta, aceasta inovatie bokassiana a regimului Ceausescu a fost primita cu foarte mare dispret de parinti. Cei de la gradinita nu intelegeau prea multe, dar noi, cei din “primare”, simtisem imediat adevaratele sentimente ale adultilor si de aia ii tratam pe toti “soimii patriei” cu toata flegma din lume.
Aceste lamuriri sunt usor de inteles, dar imensa rusine pe care am simtit-o eu, taranelul, din cauza rasetelor copiilor de la oras la pronuntarea cuvantului “soim”… nu mi-a trecut nici azi. Si nici senzatia de bariera culturala, sau cel putin cognitiva: am incercat sa explic ce e ala un soim adevarat, cum arata, ce mananca si cat e de temut, dar nu m-am putut face inteles. Nici n-aveam cum.

Efect colateral: e perfect adevarat ca Nea Cata mi-a explicat, cu vocabularul celor noua ani ai sai, mare parte din cele de mai sus. Dar tot adevarat e ca atunci a fost asezata piatra de temelie a reputatiei mele de prost: “Mihaita e de la tara si nu intelege nimic!”.

Nici atunci, nici mai tarziu nu m-am simtit realmente mai “prost” decat colegii mei de generatie. Dar am simtit, in mod inexprimabil in cuvinte, ca intre noi e o bariera lingvistica, care ii face pe ei “orbi” la ceea ce mie imi parea evident, iar pe mine “prost” la ceea ce lor le parea de la sine inteles.

Poate ca exact asta este o bariera culturala. Dar cine sa se stie de asa ceva in 1981?!

Niciun comentariu: