Bref:
mi-am dat seama ca am ignorat, atatia ani, o resursa extraordinara de subiecte:
copilaria la bloc. Pentru mine, care am un talent de a uita vecin (si chiar
ruda) cu nesimtirea, partea de copilarie traita “la bloc” s-a sters aproape
complet, desi a reprezentat cam trei sferturi din copilarie, luata in sens
temporal. Imi aduc aminte aproape fiecare pestisor pe care l-am prins in Harta
(paraul mlastinos de langa satul de la tara), dar mai nimic despre peripetiile
de “la bloc”. Cate ceva despre fotbal, cate ceva despre caftelile de la scoala…
cam atat. Dar altii au tinut minte incomparabil mai mult, extraordinar mai mult, si pe acesti “altii”
vreau sa-i exploatez cu nemila, pentru a scoate de la ei subiecte utile. Din
care sa scot si eu un textisor, ceva, si sa-l vad publicat, sa am de-o fasolica.
E mult? Nu-i mult, zic!
Nea
Cata este cel mai vechi prieten al meu, dat fiind ca ne-am cunoscut la etatea
de 5 ani, la inceputul grupei mijlocii de la gradinita. Nu stiu sigur daca el
facuse si grupa mica la aceeasi gradinita, dar eu sigur n-o facusem: inca nu
eram in Bucuresti pe vremea aia. Deci, de la inceputul grupei mijlocii si pana
la inceputul clasei a XI-a, cu Nea Cata mi-am mancat amarul: colegi de banca.
Iata de ce figura lui mi s-a intiparit in minte, iar restul personajelor din
copilaria “la bloc” s-au estompat pana la disparitie. Sunt insa convins ca ele
au supravietuit intr-un ungher obscur al memoriei si ca n-au nevoie decat de un
branci pentru a reintra in prim-plan. Acest branci este megaproiectul.
Dupa
cum ati inteles deja, Nea Cata era un citadin innascut (“baiat de oras”, ca sa
zic asa), pe cand eu eram o corcitura de taran sarac cu orasean inca
neasimilat. Ghinionul meu. Pe de alta parte, eu, ca pui de taran, aveam acces
direct la niste notiuni si “nume” (in sens de “cuvinte, imagini, reprezentari… logos”) la care Nea Cata nu avea. De aici,
faze amuzante. Ca cea cu alunelul.
Dupa cum stim cu totii, acum la varsta pregatitoare batranetii (sic transit!), alunul e o dihanie de copac in care cresc alune. Zise “de padure” (laba, ca alea din comert sunt alune turcesti toata ziua!). Pentru cei de la tara, mai ales pentru copii, alunul e si tufisul din care iti tai vergi de pescuit, ca e moale si foarte elastic. Mai are el si alte utilizari, dar nu e vorba de alea. E vorba de obiect (arbustul, tufisul, boschetul) si de numele sau (“alun”). Care poate fi diminutivat, conform regulilor romanei, in “alunis” sau “alunel”. Paranteza: “alunisul” este un desis de aluni, iar “alunelul” este un pui de alun, un alun mai mic.
Eram
in clasele primare. Ora de muzica. Melodia pe care trebuia s-o solfegiem (!) se
numea “Alunelul, alunelul, hai la joc”. Pentru mine, suna pur si simplu cretin:
cum sa dansezi cu un boschet?! Pentru Nea Cata, insa, “alunelul” suna extraordinar
de indecent: “A lu’ care Nelu?”. Si da-i si razi, si da-i si fa poante
deocheate, cum se apara intotdeauna preadolescentii de intruziunea sexului in
lumea lor “inocenta” (vorba sa fie!). Invatatoarea, disperata, nu mai stia ce
sa-i faca lui Nea Cata, pentru ca nu radea singur, molipsise toata clasa;
veselia era in toi, radeam si eu cu ei, desi habar n-aveam de ce: urechea mea
nu distingea “a-lu’-nelu”, ci “alune-lul”, asa ca nu mi se parea nimic haios.
Dupa
ore, Nea Cata mi-a explicat substratul poantei. M-am simtit foarte tampit.
Senzatie care s-a repetat mai repede decat ma asteptam, datorita desenelor
animate. Episodul in care Caracatita juca ping-pong cu Soim Albastru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu