luni, 1 septembrie 2014

Când nu te omoară beţia, te omoară democraţia



Se spune că Edgar Allan Poe era mare beţiv. Nu este adevărat! Eu, care am dormit cu el în pat, în gând, în suflet, pot depune mărturie în faţa oricărui juriu. Şi ofer şi-un argument, nu doar aşa, cuvântul meu chel: dacă era beţiv, ar fi murit de beţie, ca orice profesionist care se respectă şi nu-şi bate joc de meserie. Dar lui i s-a tras moartea de la vot. Deci?

Când eram în penultimul an de facultate, profesorii au început să ne împingă de la spate, mai cu frumosul, mai cu răsteala, mai cu ciomagul: măi, copii, la anul aveţi licenţa! V-aţi ales subiectul dizertaţiei?! Evident, numai la dizertaţii nu ne stătea gândul la vârsta aia, cel puţin nouă, băieţilor, speriaţi că se apropie sfârşitul studiilor şi noi încă nu făcusem sex cu toate colegele de an. Profesorii, grămadă pe capul nostru, că nu şi nu, dizertaţia în sus, dizertaţia în jos... de răul lor, mi-am ales cel mai căcăcios subiect, ceva despre faza finală a romantismului în poezie. Credeam că scap. De unde! Şi-au frecat mâinile încântaţi şi mi-au aruncat în braţe un morman uriaş de harţaloage, cică „bibliografia” pentru subiect, să-mi aleg un poet, unul şi bun, despre care să scriu. Dintre toţi triştii ăia, Poe s-a impus de la sine.

Cum era să nu-l aleg, când am aflat că nu s-a dus să-şi ia în primire un job, o sinecură de fapt, pentru că era prea beat? Că şi-a spart toţi banii primiţi moştenire ca să-şi facă o reşedinţă numită „Moldavia” (patria băutorilor de categoria grea)? Că a renunţat la facultate că să poată bea liniştit, fără să-l bâzâie nimeni la cap? Că l-a dat afară redactorul-şef de la revista unde scria, pentru că nu venea niciodată treaz la muncă? Că din armată a plecat el de bunăvoie, pentru că-i era practic imposibil să se dea jos din pat dimineaţa? Că s-a-nsurat cu verişoara lui primară, o bombonică de 13 anişori, doar ca să aibă acces la pivniţa maică-sii (coana mare le machea şi ea)? Că după moartea nevesti-sii, având de ales între o poetesă sărăntoacă şi prima lui iubire din liceu, a preferat-o pe-a doua, care de băut, nu bea, dar avea o sută de mii de dolari (bani, pe vremea aia, nu ca acum. Cu suta aia de mii, Poe al meu avea whiskey pe cel puţin un an)? Că în dimineaţa în care i-a apărut The Raven (succes instantaneu, gigantic), el nu era nicăieri de găsit, dar a apărut după-amiază prin centrul New York-ului, împleticindu-se, făcut muci (se cinstise cu marinarii din port)? Că a murit ca un erou, duhnind de nu puteau doctorii să se-apropie de el, altfel decât cu masca pe figură? Cum aş fi putut renunţa la un astfel de subiect?!

E adevărat că a scris şi el, acolo, nişte cărţi, nişte poeme, nişte teorie literară, nişte nuvele intrate în canon... mofturi. Nu pentru asta e Poe fascinant. Ci pentru că, oricât s-a muncit whiskey-ul să-l omoare, n-a reuşit: el a fost mai tare decât cel mai tare whiskey. Nici sărăcia n-a fost în stare să-l bage în pământ, măcar că Poe a fost sărac lipit toată viaţa, după ce-a spart moştenirea (şi, după cum se ştie, săracii au prostul obicei să bea pe stomacul gol). Nu, nimic nu i-a venit de hac, în afară de democraţie.

Pentru că, după cum deja aţi aflat, în democraţie se votează. Numai că, atunci ca şi acum, numărul de voturi de care are nevoie un politician e totdeauna mai mic decât numărul votanţilor care chiar cred în promisiunile lui. Şi atunci, ce faci? Păi, cumperi. Cum pe vremea aia nu aveau circulaţie sticlele de ulei, pungile de zahăr şi găleţile de plastic, se proceda la cumpărarea cu băutură. Dar pragmatismul politicienilor îi făcea să calculeze aşa: de ce să stric un bunătate de alcool pe un singur vot? Ia să mărim randamentul! Aşa că săracul care votase o dată era luat binişor de-o aripă, băgat la beci, unde i se luau hainele şi i se dădeau altele: moşule, îţi vrei ţoalele înapoi? Mergi mata frumos la secţie şi votează-l încă o dată pe candidatul nostru! După care procedura se repeta de nenumărate ori, până când „votantul” ajungea la limita răbdării şi-şi cerea textilele înapoi, ameninţând cu poliţia. În momentul ăla haidamacii se puneau cu bătaia pe el, până-l lăsau lat şi-l aruncau în stradă. Scăpa cu viaţă, bine. Nu scăpa, iar bine. Poe n-a scăpat. 

Bine, bine, vei spune, dar vina e totuşi a lui: cine-l punea să bea atât? I-auzi! Dacă tu ai scrie o capodoperă ca The Raven şi ai încasa 9 (nouă) dolari pe ea, ca drepturi de autor, nu te-ai duce drept la damigeană?

text publicat in Almanahul Betiei din 2012, pag. 66

4 comentarii:

ciprian teodorescu spunea...

Ca sa incep cu sfarsitul,nu m-as duce direct la damigeana cu cei 9 dolari.de Poe asta ce sa zic,betia lui a batut clar scrierile lui iar model intr-o viata nici ca ar fi bun.nu stiu ce sa zic,am observat ca de fiecare data cand scrii despre un subiect,trebuie sa faci referire si la tine.adica ti se pusese maldarul de hartaloage si tu vroiai sa futi colege,de fapt.se puteau face,in primul rand,ambele lucruri:futeai si colege,apoi toceai din "tristi",sau invers.in al doilea rand,ai prefera sa fi un cocalar manelist imbracat ca dracu pe strada,cu multi bani,cu capu gol,pe dinauntru,fara sa-i pese de nimeni si nimic,cu banu' spaga dat pentru bac?????
eu sunt sigur ca nu te-ar prinde bine postura asta si nici tie nu ti-ar conveni,pana la urma.si mai gandeste-te ca nici nu ai fi publicat nimic ,nici pe blog,nici in "almanahe",daca nu invatai cate ceva.

Mihai Buzea spunea...

@ ciprian: asta e chiar tare: Poe, model! vorba reclamei, n-ar fi bun nici de manechin de palarii. Dar e "suculent"ca subiect, asta clar.

Be mic: "de fiecare data cand scrii despre un subiect, trebuie sa faci referire si la tine". da, ai observat bine; se cheama stilul Gonzo (http://en.wikipedia.org/wiki/Gonzo_journalism) si mi se potriveste manusa. Asa sper, ce dracul!

Ce mic: domnule, daca chiar se intelege din text ca eu il invidiez pe Poe, atat pentru viata, cat si pentru moartea lui, atunci inseamna ca textul e prost scris, pur si simplu! Nu asta am intentionat. De cele mai multe ori, nu "intentionez" nimic in textele mele, doar sa fac oamenii sa rada si, daca se poate, sa ofer si cateva informatii mai putin cunoscute. Sau macar un punct de vedere inedit.

Cand nici asta nu reusesc, atunci scriu sa nu uit cate-un gand sau cate-o excursie. Dar la atat se limiteaza scopurile mele in scris. Nu vreau sa schimb lumea, nici sa fac propaganda, sau, mai rau, misionarism! Sunt destui care fac asa ceva.

Dar daca pot sa le bag astora bete-n roate, atunci mi-am facut treaba!

Catalina spunea...

:)))
...sa inteleg ca nici daca ne apucam de baut la greu, tot n-avem nicio sansa sa rezistam...

Mihai Buzea spunea...

@ Catalina: nu, nici atunci. Dar merita incercat!