joi, 11 septembrie 2014

Nea Cata si mamaia Dida



Mamaia Dida era bunica Laurei, vecina de scara a lui Nea Cata (el statea la etajul 4, ea la 1). Pana aici, nimic dramatic. Drama a inceput in clipa-n care mamaia Dida a fost rugata de parintii lui Nea Cata sa “aiba grija de el”.

Acuma, ca sa intelegeti niste chestii, trebuie sa dau amanunte, pentru ca altfel va puteti intreba: de ce n-avea mamaia Dida “grija” de nepoata-sa, de Laura, in loc sa aiba de Nea Cata? Si de unde pana unde aceasta moda, de-a lasa copiii in grija unor mamai, in loc sa-i lasi singuri acasa, sa-si faca lectiile, sa se joace, sa faca ce-or sti?! Nu cunosc raspusurile, dar pot propune niste ipoteze. Iata-le:

(2) imensa majoritate a bucurestenilor din nou-construitul cartier Berceni erau oameni tineri, intre 25 si 35 de ani, cu extrem de proaspete radacini rurale. Or, se stie ca, la tara, copiii nu sunt lasati singuri, ci sub supravegherea cuiva (frate/sora mai mare, ruda in varsta care nu mai iese la munca campului etc). Acest obicei, justificat prin explicatia “Nu-l las singur ca sa nu dea foc la casa!”, avea sens la tara, unde casele erau fie de lemn, fie acoperite cu paie sau stuf, fie cladite in apropierea sopronului cu fan (“surii”, cum se zice in Ardeal). La oras, intr-un cartier nou-nout de blocuri comuniste (“hrusciovki”, dupa model sovietic), teama de incendii era deplasata, desi admit ca un copil neastamparat putea comite destule faradelegi si intr-un apartament de beton, daca chiar isi punea mintea (eu reuseam fara probleme!). Necazul este ca generatia parintilor mei era atat de ocupata sa construiasca socialismul (si sa faca rost de mancare, in acelasi timp – cele doua preocupari se excludeau reciproc), incat n-a avut niciodata timp de introspectie (“De ce sa fac asa si nu altfel?”). Timp de introspectie are acum, dar din pacate nu mai are chef, si nici la ce folosi eventualele rezultate ale “introspectiei”. Dar asta-i alta discutie.

(1) Laura era cu un an mai mare decat Nea Cata si decat mine, deci avea alt program scolar: cand ea era la scoala dimineata, noi eram dupa-amiaza, si invers. Mamaia Dida isi dedica jumatate din zi Laurei, dar cu cealalta jumatate nu avea ce face, deci, la rugamintea lui Nea Puiu, ii teroriza progenitura, pe Nea Cata. Si, indirect, pe mine.

Gata, am ajuns la poveste. Din anumite motive, era mai greu sa ne jucam la mine acasa, asa ca-n timpul in care ar fi trebuit sa ne facem lectiile, ne jucam acasa la Nea Cata. “Ne jucam”, adica jucam fotbal, evident. In sufragerie. Cu o minge de tenis de camp. Galagie, ca la balamuc; mamaia Dida atat asteapta! Urca, lipa-lipa, trei etaje, apoi ding-dong, suna la usa. Noi avem planul gata facut: Nea Cata ma indeasa sub chiuveta din bucatarie, camuflat langa cosul de gunoi, inchide usita respectiva, apoi ii descuie usa mamaiei Dida. Urmeaza dialog:
-        - Unde e?
-        - Ce sa fie?
-        - Nu fa pe prostul cu mine, Cataline! Unde e Mihaita? I-am auzit vocea, sa nu zici ca nu-i asa!
(Nea Cata se jura cu cerul si pamantul ca Mihaita nu-i acolo, ca el se juca singur, pe doua voci, si ca de-aia “s-a pacalit” mamaia Dida).
-        - Cataline, nu fi obraznic cu mine, ca te spun lui Puiu si iti iei bataie mare! Nu m-am pacalit deloc, l-am auzit foarte bine: spune unde e, sa nu m-apuc sa-l caut eu!
(Nea Cata reia juramintele, cu lacrimi, cu joc scenic, cu tremolo in voce, face suferinta, se pune in genunchi, se da cu capul de podea etc). Mamaia Dida incepe sa caute.

Acum, va dati seama, era un apartament de bloc, cu patru camere, fara mobila care sa-l supraincarce si care sa ofere locuri de ascunzis. Unui om normal ii lua 40 de secunde sa-l caute pe Mihaita. Mamaiei Dida i-a luat 40 de minute, timp in care n-a gasit nimic (nu sustin ca mamaia Dida era o persoana inteligenta; de fapt, sustin exact contrariul, dupa cum se va vedea la final).
-        - Cataline, nu l-am gasit, dar sunt sigura ca era aici si faceati galagie amandoi; inseamna ca tu i-ai dat drumul pe usa afara, cand il cautam eu pe sub paturi si in debara! O sa te spun diseara lui Puiu, ca sa te bata!

Mamaia Dida pleaca, furioasa. Nu apuca sa ajunga la etajul 1, ca de sus se aude iar acelasi vacarm infiorator, parca sporit, de data asta: Nea Cata ma scosese de langa gunoi, meciul de fotbal se reluase, oaspetii (Corvinul Hunedoara) o egalasera pe Craiova Maxima, Ilie Dobre comenta meciul zbierand, tribunele urlau din rasputeri (Nea Cata era Craiova si Ilie Dobre, eu eram Corvinul si tribunele), toti cei 22 de jucatori, inclusiv portarii, alergau tropaind dupa “balon” etc. Ding-dong, la usa.
-        - Cataline, unde e!
-        - Cine, Mihaita? Nu-i aici, nu v-am mai spus o data?!
(Nea Cata avea un talent nativ, uluitor, de a minti fara sa clipeasca si fara sa se intimideze. In adolescenta si l-a exersat, cu deplin succes, pe gagici. Pe gagicile mele, c-ale lui erau deja bifate).

Mamaia Dida reincepe sa caute, turbata de furie. Nea Cata aplica lectia proaspat invatata, ma scoate iar de sub chiuveta si-mi dau drumul pe usa. Eu ma car binisor, iar mamaia Dida mai petrece aproape o ora rasturnand apartamentul cu susu-n jos, doar-doar l-o dibui pe Mihaita. Pleaca iar, in final, amenintandu-l pe Nea Cata cu cerul si pamantul.

Pacat, mare pacat ca inca nu-nvatasem sa nu plusez. Ma intorc, deci, in apartamentul parintilor lui Nea Cata, ca sa terminam meciul, dar (fatalitate!) reusim sa spargem si un geam, de data asta. Mamaia Dida urca scarile in viteza si ne prinde in flagrant, in timp ce maturam cioburile. Ma inhata de tricou (maieut, ce-oi fi avut si eu atunci), ma scoate personal afara din scara blocului, dupa care reurca pana la etajul 4 sa-l mai balacareasca o data pe Nea Cata si sa-i explice cum o sa-l parasca ea la Nea Puiu si ce bataie sora cu moartea il asteapta. Toata vanzoleala pe scari o epuizase pe mamaia Dida, care avea problema cu inima, ca orice baba grasa, proasta si rea (bine, o inraise si gineri-su, tatal Laurei, care-o futea pe mama Laurei, ca era nevasta lui cu acte, dar futea si vreo cateva colege se serviciu, c-avea destule. La unele mai si ramanea peste noapte. Mama Laurei plangea, mamaia Dida plangea impreuna cu fiica-sa, Laura smiorcaia si ea… pana venea tac-su acasa si le caftea pe toate trei, ca de ce ii “mancau viata”. Inchid paranteza). Nea Cata nu era speriat, ca-si facuse deja alt plan.

Vine Nea Puiu de la munca, obosit si scarbit, cum erau toti oamenii pe vremea aia, si nici n-apuca sa-si puna un sprit din frigider, ca ding-dong! Mamaia Dida, la usa, sa-i dea raportul. Nea Cata e trimis in camera lui, mamaia Dida isi varsa sacul, apoi pleaca fericita. Nea Cata e chemat la judecata.

Final: Nea Cata il convinge pe tac-su, cu dovezi, ca mamaia Dida minte, ca Mihaita nu fusese acolo, ca nu jucasera fotbal si ca mamaia Dida e dementa. Nea Puiu, de buna credinta, ii interzice mamaiei Dida sa se mai apropie de copilul lui, pe motiv de neincredere in discernamantul ei. Mamaia Dida a suferit foarte mult pe chestia asta. Intamplarea face ca, imbatranind, mamaia Dida s-a senilizat si, intr-adevar, a murit aproape nebuna. Dar Nea Cata n-avea de unde sa cunoasca viitorul.

Explicatia performantei: cand si-a construit cazul in fata lui taica-su, Nea Cata n-a mers la b^za, cum se zice, ci s-a bazat pe niste fapte. Unu: stia ca nu fusese nimeni acasa, in cele 10 apartamente ale scarii E, in dupa-amiaza aia, deci nu era niciun posibil martor care sa confirme depozitia mamaiei Dida. Doi: a reusit sa inlocuiasca pe loc geamul spart (un geam mic, de la o vitrina), astfel incat i-a “demonstrat” lui taica-su ca nimeni n-a jucat acolo niciun fel de fotbal. Trei: mamaia Dida se exprima foarte prost si confuz, iar relatarea ei fusese extraordinar de incalcita, lasand intr-adevar impresia de improvizatie, daca nu de inventie. Nea Cata stia ca taica-su era adeptul expozeului “scurt si cuprinzator” si ca genul ala de naratiune dezlanata, a la mamaia Dida, era exact ceea ce nu dorea sa auda. Patru: stia ca eu plecam la tara a doua zi si ca Nea Puiu nu ma putea interoga si pe mine (s-ar fi prins imediat ca mint, oricat ma instruia Nea Cata. Daca n-aveam talent, ce sa fac!). Cinci: s-a bazat pe propriul sau talent, de care parintii lui habar n-aveau (una dintre cele mai mari reusite ale lui Nea Cata, ca fiu, a fost sa le ascunda acest talent). Nici pana in ziua de azi nu e clar daca au aflat!

Incheiere: nu stiu prin ce rationament, in mintea mamaiei Dida, eu am devenit vinovatul principal, “marele vinovat”, pentru reputatia ei de nebuna, care reputatie a luat fiinta in urma incidentului si care, in urmatorii ani, s-a tot consolidat, ajungand adevar, in cele din urma. E nasol, admit, sa fii o biata pensionara in comunism si sa fii manipulata in halul asta de un baietel de 7 ani; dar baietelul a fost Nea Cata, nu eu! Contributia mea la erodarea reputatiei mamaiei Dida a existat, dar a fost infima: cateva luni mai tarziu, mamaia Dida reuseste sa ma prinda, probabil pe strada (nu mai tin minte), si se-apuca sa ma ameninte cu tembelism, tinandu-ma de haine (era obiceiul ei):
-        - O sa-ti tai puta!
Ghinion, au auzit-o vecinii de bloc si au povestit mai departe, nevestelor si copiilor, iar in curand reputatia mamaiei Dida se prabusise iremediabil: dintr-o “doamna in varsta, pensionara” devenise o “babaciune freudiana”.

Concluzii destinate cititoarelor care au copii: (1) nu fiti asa sigure ca sunteti mai destepte decat ei si (2) atentie la reputatie!

Niciun comentariu: