Nea Cata si Ghijasa

Ar fi trebuit sa scriu demult textul asta, dar n-am avut inima, pe de o parte, si traiau inca prea multi oameni, pe de alta parte. Acum, insa, mi-am facut curaj, deci sa purcedem spre inapoi in timp, cu cazmaua-n mana, sa dezgropam ceea ce-i de dezgropat.

Toti avem “amintiri din copilarie”, macar ca suntem atat de predispusi sa le uitam. In ceea ce-i priveste pe copiii comunismului, ei ar putea fi impartiti in doua mari categorii: cei care aveau un “la tara” si cei care nu-l aveau. In Romania, cel mai celebru din a doua categorie este, desigur, Mircea Cartarescu (Nea Cata nu-i inca atat de faimos. Aveti putina rabdare!). Cel mai celebru din prima categorie nu exista inca, dar ma ofer sa fiu eu ala, daca nu-i cu suparare; e adevarat ca exista si-o a treia categorie, sa-i zicem “categoria Ion Creanga”, in care intra cei care si-au petrecut intreaga copilarie in natura, “la tara”, si s-au urbanizat abia in adolescenta, in timpul liceului. Dar acestia sunt foarte putini (eu nu cunosc decat doi). Ramanem, deci, la varianta simplificata, cu “la tara” si fara “la tara”.

In ceea ce ma priveste, locul meu de “la tara” se numea Ghijasa (“Ghijasa de Sus”, mai exact), care era un sat foarte mic din sudul Transilvaniei, undeva intre orasele Sibiu si Medias. Ca sa intelegeti cat de mic: raul care trece prin Sibiu se numeste Cibin, iar principalul sau afluent – Hartibaci. Ei bine, Ghijasa nu se afla pe cursul Cibinului, nici pe al Hartibaciului, nici pe al vreunui afluent al Hartibaciului, ci pe cursul unui afluent al unui afluent al Hartibaciului, care, de important ce era, n-avea nici macar nume! Cand intrebam “Cum se cheama valea asta?” (ce trecea prin fata casei noastre) mi se raspundea intotdeauna “Valea, cum sa se cheme?!”. Aceasta Apa-Fara-Nume (“valea”) se varsa in Harta, care se varsa in Hartibaci, care se varsa in Cibin, care se varsa in Olt. Daca v-as crede tampiti, as incheia triumfal, explicandu-va ca Oltul se varsa in Dunare. Dar nu va cred.

Din iunie si pana in septembrie (uneori, chiar pana in octombrie), ai mei ne duceau, pe mine si pe sora-mea, in aceasta fantomatica Ghijasa – si acolo ne lasau. Timp de trei luni habar n-aveam ce se-ntampla-n lume, cu atat mai putin in Bucuresti. Exemplu: in 1986, cand cu accidentul nuclear de la Cernobal, n-am stiut absolut nimic vreo saptamana, pana cand au inceput babele locale sa se vaiete ca “miroasa a radiatie” si s-au dus la popa sa le “citeasca”. Ca sa va dati seama in ce izolare se traia acolo! Acest taram mitic numit, conventional, Ghijasa, a fost decorul a o gramada de ispravi copilaresti, al caror loc nu e-n textul de fata. Evident, odata intorsi acasa, sora-mea si cu mine le istoriseam cui voia sa ne-asculte, fiecare in stilul sau: ea, dezvrajindu-le inginereste (“Cum a fost la Ghijasa, Monico?”. “Bine”), eu, inflorindu-le pana la limita fantasticului (sau dincolo de limita, depindea de dispozitie. Si de interlocutor).

Unul dintre interlocutori era Nea Cata, desigur. Care, setos de aventuri ca orice copil, a pus intrebarea de bun-simt “Bai, Nea Mihaita, pot sa vin si eu la Ghijasa intr-o vacanta, daca ma lasa ai mei?”. Eu, la randul meu, mi-am intrebat parintii (“Poate sa vina si Nea Cata?”), al caror raspuns mi-a ramas intiparit in memorie ca o culme a stupiditatii si reavointei: “Nu, ca n-au ce sa-i dea de mancare!”. Pentru cine are idee de penuria de alimente din orase, in comunism, mai ales in ultimul deceniu (1979 – 1989), cand orasenii ajunsesera sa invadeze satele, in fiecare week-end, ca sa cumpere hrana (branza, legume, slanina, oua, nuci, pui… de fapt, orice), nu trebuie explicat de ce acest raspuns mi-a ramas intiparit in memorie ca o culme a non-sensului. Probabil ca nici n-o sa-l pot uita vreodata, chiar daca incerc sa-l exorcizez prin scris; dar demonii sunt greu de starpit. Ce, parca voi nu stiti?

Mi-au trebuit multi ani sa inteleg ca, in pofida formularii incredibil de nefericite, raspunsul avea un sens. L-as fi dibacit mai repede, daca nu m-as fi concentrat atat pe ultima lui parte, cu incarcatura ei de bufonerie penibila (“de mancare”!); sensul statea altundeva, si anume in “n-au”. Cine erau acesti “ei”, despre care parintii mei sustineau ca n-ar avea “de mancare”?

(Trec peste faptul ca “ei”, ca agricultori, aveau sute de oi, sase bivolite, zeci de pasari de curte, patru-cinci porci, gradina de legume si cuptor de paine, iar in fiecare toamna recoltau in jur de doua tone de cartofi, ceapa si fasole; toate aceste animale si alimente erau necesare doar pentru hrana mea si a sora-mii, care probabil mancam enorm, desi nu-mi amintesc precis. Imi amintesc insa ca eu cantaream vreo 25 de kilograme, iar sora-mea si mai putin – semanam destul de bine cu niste radiografii. Inchid paranteza).

“Ei” erau urmatorii: doua matusi, cu unchii aferenti (2 x 2 = 4), plus una bucata bunic batran (“Mosu”), care nu conta in peisaj, ca de-abia-si taraia basinile. Ar mai fi doua bucati veri, dar n-am nimic ca astia, ca erau de treaba. Esentiale, in ecuatie, sunt matusile (doua tampite); cu toate astea, Oscarul merge catre unul dintre unchi, un maniac, cosmarul copilariei mele (si-a sora-mii, dar nu vorbesc eu in numele ei. Sa zica singura, ca de-aia are gura). Moniker-ul nemernicului era Nanu.

Din punct de vedere caracteriologic, aceste personaje insirate mai sus erau, foarte simplu spus, niste tarani prosti, dar fata de ei, Nanu avea ceva in plus: nu era doar prost, era si foarte rau. In romana nu gasesc un termen potrivit, dar sensul pe care vreau sa-l dau cuvantului “rau” nu este nici mean, nici bad, nici evil, nici wicked – cred ca vicious se apropie cel mai mult de ceea ce vreau sa spun. Individul fusese securist si asta poate ca explica multe, dar nu scuza nimic.

Credinta lui suprema era depersonalizarea prin bataie; in acest nobil scop, el folosea bataia, desigur, dar si tortura (ma tragea de “perciuni” minute in sir, cu foarte multa rabdare si cu placerea interioara ca care dementii electrocuteaza pisici), iar culmea rafinamentului era “experimentul Pitesti”: eu deveneam tortionarul sora-mii, iar ea al meu, chiar si in absenta lui! Un succes aproape perfect, trebuie sa recunosc, desi nu de durata (dupa ce sora-mea a avut curajul sa se revolte, am urmat-o glorios, dar facand in continuare pe depersonalizatul. Am fost las, da, stiu, nu e nevoie sa-mi desenati. Ma razbun in scris, acum, la ani de zile dupa moartea individului – dar era cam greu sa ma razbun atunci, iar cand am fost capabil fizic… nu stiu, n-am avut chef). Alte mici sobolanii din arsenalul lui de sadic erau urmatoarele: ne obliga sa mancam alimente care ne faceau rau (mai ales slanina), ne silea sa recitam poezii cretinoid-taranesti (si acum ma infior cand aud versurile din “La parau” a lui Cosbuc!) si ne interzicea sa purtam vreo haina de productie “capitalista”, incepand cu blugii, evident (omul era un comunist convins. Singurul pe care cunoscut, dealtfel. In rest, toti asa-zisii “membri de partid” se dedublau intr-o veselie, pe principiul “Zic ca ei si fac ca mine”).

Ei bine, Ghijasa ar fi putut fi un rai, un fel de Humulesti, daca n-ar fi fost acest securist ratat care sa otraveasca totul. Pentru ca am lasat la urma ce era mai important: “Copilul trebuie sa munceasca, nu sa se joace”, iata marea lui idee pedagogica. Sa nu fi fost el, Ghijasa reprezenta libertatea absoluta, asa cum vezi in filmele americane (“marile spatii”, chestii); dar datorita lui, Ghijasa a fost un fel de lagar nord-coreean, dedicat muncii in zadar. Nu exagerez. Un sat uitat de oameni si de Dumnezeu, undeva intr-o vaioaga inconjurata de dealuri imbracate in paduri si in pasuni – cat am haladuit pe acolo, copil fiind, nu am zarit niciodata, dar niciodata, un alt sat! Va dati seama ce distante erau intre sate (acum stiu ca cel mai apropiata localitate era doar la vreo 15 kilometri, dar atunci nu stiam). Dar aceasta libertate absoluta (de a bate campii, cum ar veni, la propriu) lua sfarsit in momentul in care Nanu isi facea aparitia in sat (nu locuia acolo permanent, slava Domnului). Din clipa aia nu mai aveam dreptul sa ies din curte, trebuia sa stau cu el, la ajutor. Despre ce “ajutor” e vorba? Ei bine, el isi inventa tot felul de munci (a la Hercule), absolut, dar absolut inutile, iar eu trebuia sa fiu “ajutorul” lui la aceste proiecte tembele. Exemple: o vara intreaga s-a scremut sa construiasca un banc de lucru, pe care sa monteze o menghina. L-a construit. Acel banc nu a folosit niciodata, dar niciodata, la nimic. Alta data a acoperit tavanul unei camere cu placi de PFL (in ce scop? Nu se stie). A vopsit in verde un gard imens (ii ramasese vopsea verde si a decis s-o “foloseasca la ceva”). A mutat groapa de var a gospodariei din spatele casei (unde era locul ei traditional) langa cocina de porci, apoi a mutat-o inapoi, dupa ce s-a inecat acolo un purcel. A sapat o fantana din care n-a baut apa nimeni, niciodata, pentru ca era prea aproape de grajd si se infiltra pisatul cailor. A executat cu mare succes o usa, din bucati de scanduri de prin curte, dupa care n-a stiut ce sa faca cu ea (ani si ani a ramas usa aia proptita intr-un colt, dupa sura). As putea continua cu exemple pana maine, dar ati inteles ideea.

Asupra mea, Ghijasa a avut un efect durabil si profund contradictoriu; pe de o parte o percep ca pe locul unor nesfarsite corvezi stupide si inutile, pe de alta, ca pe taramul lui “Ar-fi-putut-fi”, al libertatii fara limitari, al hoinarelilor absolute (de care am avut parte… doar partial, cum spuneam). Nu-i de mirare ca am devenit muntomanul maniac care sunt astazi! Totusi, odata cu trecerea timpului, Ghijasa a devenit un impediment in dezvoltarea mea mintala, un fel de piatra de moara: atat de mare fusese frustrarea din copilarie (ca n-am putut sa colind prin padurile alea dupa bunul meu plac), incat am revenit obsesiv in sat, an dupa an, desi viata imi impusese deja alte prioritati (destinatii turistice “normale”, gagici, munca, studiu, scris etc). In loc sa-mi dedic timpul acestora, eu bananaiam prin Ghijasa, ca Evreul Ratacitor, fara vreun tel, scop, cauza; cum zic taranii, “cautam ziua de ieri”. Neavand atarnata de gat povara Ghijesei, Nea Cata a urmat un parcurs mult mai inteligent al vietii, mai implinit: mai multe gagici, mai multa munca, mai multa familie etc (de “carti” nu ma pronunt, mi-e teama ca daca-l intreb ce citeste, Nea Cata o sa zica “Sven Hassel” sau alt misto de genul asta!). Daca trag linie si adun, cred ca Nea Cata a iesit in castig in urma acelui raspuns stralucitor de idiot, pe care va las sa-l mai savurati o data:

“N-au ce sa-i dea de mancare!”.

p.s. fara legatura cu Nea Cata si amintirile lui, pot spune ca si pe sora-mea a palit-o “efectul Ghijasa” destul de rau: acolo a fost locul unde “a iesit la hora”, cum se zice, adica au invadat-o hormonii si-a-nceput sa-i miroasa a izmana. Alesul, desigur, a fost un nobil produs al Ghijesei, adica… un taran. Dar despre asta, in alta parte, in alta carte.