Fagaras 2014

La 20 de ani dupa acel prim Fagaras, care-a consacrat o-ntreaga traditie, am plecat iar. De data asta, eram doar trei (lipsea Puka): Jan, Grecku si cu mine. Doua corturi, un primus cu gaz, un toporas mic, mancare, vodca; observati diferentele! In 1994, toporasul lipsea, primusul era cu benzina, mancarea era mult mai putina, iar in loc de vodca aveam alcool industrial, de 96 de grade, subtiat cu zeama de la dulceata de visine. Da, si traseul a fost diferit: atunci urcasem tot prin nord, dar prin Breaza, cu prima noapte campata la Cabana Urlea. Acum am urcat prin Dejani, cu prima noapte dormita (nu campata) la un fost foisor de vanatoare de sub Muchia Hermenesei. Zic “fost” pentru ca, desi foisorul era in buna stare, zona nu mai era de vanatoare, din cauza defrisarilor din prezent. Iata unul din momentele alea cand vrei sa te faci ecologist!

Necazul a fost ca, seara la foc, m-am lacomit la vodca, si inca de unul singur. Urmare: am vomitat de cinci ori in cursul noptii, care numai de “odihna” n-a fost, in conditiile astea (Grecku: “Ba, eram obisnuit sa fiu deranjat de Jan peste noapte, cu fojgaielile lui, da’ tu i-ai dat clasa!”). 

Dimineata a fost grea, dar, cum-necum, am reusit sa ma tin dupa baieti si sa ajung si eu in Curmatura Zarnei. 

De acolo ne-am tarait greu pana la lacul Urlea, unde iar n-am campat, ci ne-am bagat in noul refugiu de mai jos de lac, pupa-i-as talpile aluia de l-a facut! Si nu de lene de a intinde cortul, ci din cauza vantului teribil care-a suflat in noaptea aia, vant care ne-ar fi facut varza corturile, cu noi in ele. Destui au murit asa, nu, mersi!

A treia zi, cand ne-am scos raturile afara, ce sa vezi? Vantul, in loc sa se potoleasca, sufla si mai al dracu’! Am tinut sfat, si cu doua voturi la unu (Jan fiind “unu”, evident), am decis sa ramanem o zi intreaga la refugiu, sacrificandu-ne visul de a ajunge in Valea Oltului la sfarsitul expeditiei. Ne-am umplut ziua cum am putut, dormind,

citind 

si frecand menta, dar in a patra zi eram ca niste cai de curse, gata de mers in stil mare, fara pauze si fara gainarii.

Adica, Grecku si cu mine eram ca niste etc, pentru ca Jan si-a inceput dimineata cu o pauza de vreo ora. Am plecat de la refugiu, Grecku inainte, eu la mijloc, Jan la incheiere de pluton; ajungem in drumul de creasta, Jan nu se vedea nicaieri. L-am asteptat o ora intreaga. Cand apare, in sfarsit, ne-a explicat de ce a intarziat atat. Nu dau detalii despre “explicatie”, este in cel mai pur stil domnu’ Jan.

Totusi, aceasta a patra zi a fost foarte buna: uitati-va pe harta cat e de la Lacul Urlea la Lacul Podragu! Si nici macar nu eram excesiv de obositi cand am ajuns, dupa ce facusem si poza traditionala pe Vistea Mare 

(suntem prea vechi in fagaraseala ca sa ne mai mirosim basinile cu toti bibanii pe Vistea Mica, adica pe Moldoveanu), ceea ce nu ne-a-mpiedicat sa fentam inca o data punerea corturilor: am intrebat-o pe Tanti Corina daca poate sa ne cazeze, si pentru ca putea, de ce nu? In mod uluitor, camera in care-am dormit n-a avut niciun neam prost care sa sforaie ca dementul, asa c-am dormit aproape bine. Doar batranul ungur de langa mine s-a trezit in creierii noptii sa cotrobaie prin rucsac, dar, spre cinstea lui, nu cauta mancare sau bautura, ci hartie igienica. Si ce vina avea el ca articolul respectiv era tocmai la fund?!

A cincea zi a fost cea mai interesanta, dar nu si pentru mine. Iata de ce: primisem un telefon in prima zi (marti) si telefonul asta m-a bantuit toata expeditia, asa ca n-am riscat nimic si am plecat spre Bucuresti. Adica am coborat de la Cabana Podragu spre Cabana Turnuri, apoi pe Valea Arpasului pana la drumul forestier (de unde poti chema taxiul, mai nou; acum 20 de ani nu aveai optiunea asta!), apoi prin defrisarile masive care sunt in curs (a se revedea chestia cu ecologismul), pana in orasul Victoria, unde am mancat ceva la Paradis; cu burta plina, am avut nefericita idee de-a merge pe jos pana la gara, la Ucea de Jos, decizie care m-a rupt de picioare, plus ca era cat pe-aci sa pierd trenul. Dar, pentru ca tot nu l-am pierdut, mi-am luat bilet la clasa I, desi, sincer, nu stiu de ce. Cred ca de necaz. De ce “de necaz”? Pai, de necaz ca nu sunt si eu cu baietii, sa continui traseul!

Pentru ca ceea ce-au facut ei in aceasta a cincea zi este un fel de record de mers pe creasta: de la Cabana Podragu au ajuns la Lacul Capra (asta poate oricine), de acolo au continuat pana la Lacul Caltun (respect!), de unde au ocolit varful Negoiu prin Strunga Ciobanului si au iesit sub Custura Saratii, la lacul colmatat de la Cascada Saratii, unde au pus cortul. Totalul timpului de mers: 11 ore si un pic, depinde cum calculezi. Eu n-am facut niciodata asa ceva in Fagaras, si de fapt, niciunde. Da’ nici ei! Pana anul asta…

In ultima zi, duminica, au coborat spre Cabana Negoiu, iar de acolo pe Valea Raului Mare pana in Porumbacu de Sus, de unde i-a luat Adi cu masina si i-a dus pana-n gara din Ucea de Jos, de unde au luat exact acelasi tren pe care-l luasem si eu c-o zi inainte (sambata). 

Ergo, au ajuns in Bucuresti duminica seara, fara nicio zi de intarziere la serviciu, ceea ce i-a umplut de bucuria de a ma-ntreba: “Ia zi, ba, a fost neaparat nevoie de tine duminica dimineata?”. Ce era sa le spun?! 

Ca n-a fost nevoie de mine, nu numai duminica, dar nici macar luni? Si ca am ratat ca prostul sfarsitul unui traseu aniversar, doar pentru c-asa a zis seful?! 

Se mai intampla si chestii din astea, nu zic. Dar de ce mie?