Nea Cata si Oana Nastase

In primul rand, trebuie precizat ca acest text a fost urcat pe net abia dupa ce-a fost amendat atat de Nea Cata, cat si de Oana Nastase. Deci, daca vi se pare ca suna cam ciudat, nu v-apucati sa dati vina pe pianist (“Face si el ce poate!”), ci pe cenzori. Vrem, nu-i asa, democratie, dar nu pentru catei!

In al doilea rand, Oana Nastase a existat cu adevarat, nu este o creatie fantasca a creierului meu bolnav. Nu numai ca Nea Cata poate confirma; dar chiar si-n ziua de azi exista cineva cu acest nume (Oana Nastase), o oama ca toti oamenii, cu job, probleme, familie, rate la banca, copil la gradi, enfin. Nu despre aceasta Oana Nastase vreau eu sa scriu, ci despre acea legenda a fabulosului deceniu (1985 – 1995), pe care am avut straniul privilegiu de-a o cunoaste.

In al treilea rand, subliniez ca respectivul “straniu privilegiu” nu i-l datorez lui Nea Cata, ci jocurilor intamplarii. In ce-l priveste, Nea Cata a facut eforturi uriesesti ca eu sa n-o intalnesc pe Oana Nastase, probabil ca razbunare pentru Ghijasa: ai tinut Ghijasa secreta fata de mine, Nea Mihaita? Bun, o tin si eu pe Oana Nastase secreta fata de tine, na!

Dar s-o iau cu inceputul. Prin 1987, Nea Cata si cu mine eram colegi de liceu la Creanga, iar profa de lucru manual (“tehnologie”?!) era o inginera, una Cruella, care suferea de semipareza; nu arata prea sexi, biata femeie, de aici si porecla. La ora ei, o gasca mica, dar compacta, se hlizea de zor in fundul clasei, iar la una din poantele lui Nea Cata, toti cinci izbucnim in rasete behaite, specifice ingratei varste de 15 ani (vocea in transformare, etc). Cruella se-ncordeaza sa se autoconvinga ca noi radem de infirmitatea ei (si reuseste) asa ca: “Buzea! Herbei! Dragan! Borsova! Dan! La tabla!”. Evident, toti primim nota doi, de care ne-a durut in cur: auzi, am luat doi la “lucru manual”! Vai, ce drama!

Dupa care lucrurile au cam scapat de sub control: 1987 a devenit 1988, pe noi ne astepta examenul de treapta (asa era atunci, “Treapta I” si “Treapta a II-a”), iar Cruella nu ne scotea din doiuri. Se apropia sfarsitul clasei a zecea si noi tot abonati la “doi” ramaseseram, dar acum eram doar patru: numitul Borsova, un smecheras fara pereche, reusise sa se linguseasca pe langa Cruella si fusese radiat de pe lista neagra. Au intervenit parintii nostri: “Tovarasa profesoara, mai ascultati-i o data, dati-le o sansa!”. Cruella ne asculta: “doi” la toti! Era nasol, parintii intervin iar, de data asta in forta (“Nu se poate-asa ceva!”), Cruella ne da lucrare scrisa, sa nu zica nimeni ca ne persecuta, dupa care ne anunta sagalnica: “Baieti, s-a spart gheata! Ati luat cu totii nota patru!”.

Sincer, nu-mi amintesc cum s-a terminat aventura “manuala” pentru mine si pentru Herbei, dar Nea Cata si-a luat actele de la secretariat si-a dat treapta a doua la Sincai. Psihologic, a fost echivalentul deciziei de expatriere, daca pastram proportiile varstei si ale mediului (voi, cei care-ati emigrat, poate c-aveti o mai buna intelegere a faptului); lui Nea Cata nu i-a fost deloc usor. In ce-l priveste pe Dan, el a gasit un mod foarte personal de a depasi “impasul Cruella”, dar mai bine il las sa povesteasca singur, ca-i un povestas innascut.

Ei bine, cu cine-a nimerit in clasa “expatul” Nea Cata, la Sincai? Ati ghicit. Vine dupa prima zi si-mi zice, misterios: “Ba, Nea Mihaita, fii atent la mine: sunt in clasa cu Oana Nastase!”. Eu ma uit la el ca oaia, c-o privire etern-mioritica (“Si?!”). Asa incepe legenda Oanei Nastase.

Pentru ca, pe parcursul ultimilor ani de liceu (’88 – ’89 si ’89 – ’90), Nea Cata m-a terorizat cu Oana Nastase cum nu m-a terorizat nimeni, niciodata: ba, dar cat de misto e Oana Nastase! Ba, dar cat de tare e Oana Nastase! Ba, dar cat de speciala e Oana Nastase! Ba, dar cat de peste fire e Oana Nastase! Simteam ca-nnebunesc, vedeam OZN-uri in miezul zilei, de vreo doua ori era sa ma calce tramvaiul, nu mai ieseam la fotbal, neglijam chiar si sa-l bat pe Caloto, ce sa mai, incepeam sa cedez sub presiune. La orice intrebare de-a mea, oricum o formulam si-o rasuceam (“Dar ce face asa de nemaipomenit?”), Nea Cata imi replica superior, de la inaltimea lui de coleg al legendei: “N-am cum sa-ti explic!”. Am schimbat tactica si-am inceput sa ma milogesc de Nea Cata sa mi-o arate si mie, doar atat, sa mi-o arate, de la distanta. Nea Cata a reflectat profund si a produs urmatorul raspuns, pentru care n-am de gand sa-l iert vreodata:

“Neee… nu ti-o arat, ca mi-o strici!”.

Daca asta ar fi fost tot, Oana Nastase ar fi ramas o simpla fantasma a “ferestrei de sensibilitate” din timpul anilor de liceu, nimic mai mult. Un fel de “Sburatorul” la feminin, o shtima (a pixie, cum se mai zice-n Limba Lumii), dar iata ca soarta a vrut altfel: candva, prin ’93 sau ’94 (oricum, inainte de armata), hop ca Nea Cata e-atacat cu pupaturi pe strada, moa-moa, ce mai faci, Cataline, bine, si eu tot bine, ma bucur ca te-am vazut, asemeni, pa, pa. “Cine era persoana?”, intreb si eu ca prostul. “Cine, aia?”, zice Nea Cata. “Oana Nastase”.

M-a-nghitit pamantul! Pentru ca eu o cunoscusem pe Oana Nastase in 1987, cand Nea Cata era taune, habar n-avea de nimic (“Uite, mama, militarii!”). Dar de unde sa fi stiut eu cum o cheama?

In vara lui ’87, ca proaspat absolvent al clasei a noua, am fost recompensat de regimul comunist cu o “tabara PTAP”. Adica regimul mi-a furat cateva zile din viata si din vacanta, ca sa ma inchida in internatul liceului IMGB din extremul sud al Bucurestiului, unde, alaturi de alti napastuiti din cateva licee, am deprins tainele pasului de defilare, al salutului paramilitar, al aruncatului grenadei defensive, al tarasului si al mersului piticului. Tabara era condusa de niste activisti de partid, relativ tineri, fara pile (oricum, nimeni din tabara n-avea pile, c-altfel n-ajungea acolo!), ajutati de-un repetent de la liceul 27 (actualul liceu “Octav Onicescu”), un gigant cunoscut tuturor sub porecla de “Cocaru”. Porecla o are si acum, dealtfel, dupa aproape 30 de ani de puscarie (din “etern repetent” a devenit “etern recidivist”, un traseu previzibil pentru un violator). Noi toti peatepistii aia, mucosi ca mine, activisti, cocari, toti, eram fascinati de una dintre fetele din tabara, dar niciunul nu indraznea sa-i faca avansuri. Nici macar numele nu i-l spunea nimeni: era “ea”, atat. Si toata lumea stia despre cine era vorba.

Oana Nastase era de statura mijlocie, cu parul foarte lung si negru, cu corp frumos, de copil crescut in comunism, in foame. Dar nici vocea ei, nici privirea nu erau de copil. Nu stiu sa descriu o voce, nu exista cuvinte pentru asta, ce-as putea da din taste? “Usor ragusita”? Scartz! “Invaluitoare”? Laba! “Dominatoare”? Hai ca-n stilul asta ma las de scris si m-apuc de platforme-program! Ceea ce vreau sa spun e ca vocea Oanei Nastase nu era vocea unei adolescente de 15 ani din fundatura comunista zisa “Romania”, ci vocea Jessicai din Dune, vocea Missionariei Protectiva, vocea imparateselor Irina sau Theodora, vocea celei care a trait totul, care a vazut totul, care a luat decizii si care a ucis. Cu vocea aia putea sa dea o lovitura de stat, n-avea decat sa ordone PTAP-ului sa-i aduca capul lui Ceausescu pus pe-o tava – si ordinul se executa! Nu stiu cum functioneaza asa ceva, n-am nicio idee. Probabil ca Forta era foarte la ea acasa in corpul Oanei Nastase. Nu stiu, zic si eu.

Dealtfel, nici nu-si folosea vocea, n-avea nevoie: odata, la o instructie, marele Cocaru a ragait si s-a scarpinat la pula, ca sa ne impresioneze cu nemaipomenita lui duritate de puscariabil. Oana Nastase s-a uitat la el, o singura data, scurt. De-atunci, Cocaru n-a mai facut niciodata asa ceva in prezenta ei. Buninteles ca s-a razbunat pe noi, piticii, pentru umilinta asta: seara ne-a facut program de “taras” pe sub paturile din dormitor, dar s-a indurat totusi sa ne lase sa dormim in paturi, nu sub ele, dupa ce i-am dat toti banii pe care-i aveam la noi. Dar, cum spuneam, asta-i alta poveste, pentru alta data.

p.s. 1: “PTAP” inseamna Pregatirea Tineretului pentru Apararea Patriei. Nu stiu ce cauta Oana Nastase acolo si nici cum a reusit Nea Cata sa fenteze tabara aia. Poate ne spune chiar el!

p.s. 2: in urma unei mature deliberari interioare, Nea Cata s-a decis totusi sa transeze chestiunea, oferind acest jignitor raspuns:

Bre Nea Mihaita... problem! Ceea ce era doar o parere, acum mi se confirma! Esti amnezic rau! Ai uitat ca am fost impreuna in tabara aia la IMGB? Ai uitat cat taras am bagat impreuna? Cate grenade am aruncat cat mai bine, ca sa nu ne ducem dupa toate celelate aruncate de cei care ne intreceau? Ai uitat cata pasta de dinti ne-am spalat de pe pula, ca intrau alde smecherii mai mari noaptea cand dormeam si ne aratau ei “poante” cu bibani? Aoleo... ce ma fac eu cu tine? Ai uitat cate filme despre spionajul american ne puneau ofiterii de la informatii, de ne cacam pe noi de ras? Huo! Ce voiai sa zici, ca m-am fofilat, c-am fost pilangiu si am tulit-o?! Baiete, fusei acolo, atunci am cunoscut-o si eu pe diva, asa ca m-am bucurat si mai tare cand am emigrat la Sincai si-am picat cu ea in clasa!

Sa-ti mai zic una: nu am fost de fata cand s-au reunit colegii de la Sincai, pentru ca un labagiu nu m-a anuntat si pe mine de intalnire (de oftica... deh, ce sa fac daca sunt popular?). Cine crezi tu c-a fost singura persoana care, cu vocea ei cristalina, sculatoare, a intrebat de ce lipseste Cata Dragan? Ai ghicit, era ea, irepetabila Oana Nastase, eternul vis pierdut al lui Nea Mihaita!

Si-ai mai uitat o expresie care-a fost ani de zile un leit-motiv de distractie si care-ti apartine: atunci cand ne-am intalnit cu ea pe strada si m-a pupat de salut, ai avut o replica memorabila, miortaita cu curaj in directia superbei siluete care se indeparta:

 “Si pe mine, si pe mine, si pe mine!”.